03-28-2000

Draga Mihai

"Ca fost credincios baptist, acum ortodox, am fost întotdeauna interesat si
fascinat de istoria Bisericii. Ma simteam oarecum nesigur si stânjenit de
faptul ca cei mai multi neoprotestanti trec prea repede peste primele
veacuri ale crestinismului."

Acest pasaj din scrisoarea ta are valoare de experienta personala, 
dar nu trebuie generalizat. Si iata de ce:

1. "Cine nu invata din greselile istoriei este condamnat sa le repete."
Istoria Bisericii nu este cronica unei grupari "infailibile", ci marturia a ceea 
ce a fost bun si ceea ce a fost rau in evolutia unei colectivitati in care divinul 
s-a intretesut cu umanul in asteptarea "Mirelui."

Lucrarea Duhului si faptele nasterii din nou sunt admirabile in toata istoria 
Bisericii crestine. Compromisurile carnii si caraghioasele imitatii ale Imparatiei
viitoare prin aplicarea lor caricaturala in "temporalul social", mariajul
Biserricii cu puterea politica, numit regatul Izabelei in tipologia Apocalipsei,
trebuie nu uitat, ci studiat si inteles pentru a fi evitat in prezent si viitor.

"Curviile" Bisericii cu reprezentantii puterii lumesti (regi, principi, etc. )
nu trebuiesc uitate prea repede. Iata-le descrise de pana apostolului exilat 
in Patmos:

"Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea, care zice ca este proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie, 
si sa manance din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca,
dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata ca am s-o arunc bolnava in pat; 
si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necaz mare, 
daca nu se vor pocai de faptele lor" (Apoc 2:20-22).

2. Ignoranta in cunostintele de istorie a Bisericii se datoreaza insa si faptului ca majoritatea neoprotestantilor privesc cu scepticism "dovezile" documentare 
istorice (majoritatea produse de Biserica in dorinta de se autojustifica). 
Cel putin unele din documentele despre "faptele si realitatile" istoriei crestine 
din veacurile trecute sunt pur si simplu produsul fanteziei bolnavicioase, 
generatoare de minuni si superstitii). Nu uita ca una din stradaniile celebrelor 
Consilii a fost sa faca diferentierea intre scrierile "canonice" si aberatiile "apocrife", aparute, asa cum le este si numele "dupa" epoca marilor scrieri apostolice (apo-crife). 
Nimeni nu indrazneste astazi sa mai puna pe picior de egalitate cronica "Faptelor Apostolilor", cu lucrarile celorlalti "cronicari" ai Bisericii.

In evaluarea istoriei Bisericii, ca si in evaluarea istoriei in general, trebuie sa 
evitam doua extreme:

a. Sa aruncam copilul impreuna cu apa murdara din lighean, adica sa ne lepadam de toti inaintasii nostrii.

b. Sa idealizam necritic tot trecutul, cautand sa justificam ceea ce este nejustificabil si sa falsificam ceea ce este inacceptabil.

Daca nu le evitam, vom ajunge in categoria celor despre care Nicolae Iorga spunea: 
"La urma urmei, oamenii cred ceea ce de fapt vor sa creada," iar incursiunile 
noastre in istorie vor deveni doar niste naive calatorii in "back yard" casei, simple pretexte si propte pentru sprijinirea propriilor pareri preconcepute.

Lecturarea scrisorii tale ma indeamna la cateva comentarii scurte:

1. Istoric vorbind, "liturghia" nu este un termen nebiblic, ci doar un termen 
preluat fara traducere din textul grec al Bibliei (transliterat). O alta astfel de 
transliterare intrata in vocabularul crestin este "botezul" (in original=cufundare in apa, 
de aici si inacceptabilitatea botezarii prin stropire sau turnare). 
"Liturghia" in contextul contemporan din Grecia vremii insemna "slujba pentru divinitate", spre deosebire de "latreia", care desemna slujba catre comunitatea umana.

Protestantii au preferat sa nu perpetueze transliterarea, din cauza incarcaturii 
semantice traditionale din bisericile istorice si au inlocuit numirea de "liturghie" 
cu o traducere a termenului, imbratisant numirea de "servicii divine".

2. Iata inca un pasaj in care mi se pare ca logica demonstratiei sufere:
 "Unii se întreba chiar de ce în Biserica Ortodoxa avem preoti, dat
fiind ca functia de preot crestin nu ar fi mentionata de loc în Noul
Testament. La baza acestei obiectii se afla o neîntelegere semantica. De
fapt, în Biserica post-apostolica sau în Biserica Ortodoxa de azi, preot =
prezbiter. Între cele doua nu exista nici o deosebire. A vorbi despre
deosebirile dintre ele este ca si cum am vorbi despre deosebirea dintre
dragoste si iubire (îmi aduc aminte cum odata un frate drag a tinut o
predica cu privire la deosebirea dintre cele doua). A obiecta împotriva
existentei preotilor în Biserica Ortodoxa este ca si cum am obiecta
împotriva existentei prezbiterilor în adunarile baptiste."

Lasa-ma, cu scuzele anticipate, sa nu fiu de acord cu "preotia" ca institutie 
valida in Biserica crestina Ortodoxa de astazi. Conceptul in sine este supus 
interpretarii si dezbaterii. Protestantii adera la conceptul preotiei universale. 
Biserica Ortodoxa sustine existenta unei clase de clerici, urmasi ai preotiei 
Vechi Testamentale. Sunt de acord cu existenta presbiterilor, pastorilor si 
episcopilor, dar cu existenta "preotilor" ca grup distinct de slujitori ai Bisericii si echivalarea lor cu presbiteri, episcopi sau pastori mi se pare exagerat.

In Biblie, preotia era apanajul exclusiv al unei familii: semintia lui Levi, 
urmasii lui Aaron. Restul semintiilor erau in afara acestei slujiri. 
Preluarea numelui de "preotie" in Biserica Ortodoxa a produs confuzii daunatoare, 
a dus la infintarea "clerului", separat si distinct fata de "mirenii" de rind. 
Nu stiu cum spui tu ca Biserica Ortodoxa crede in preotia fiecarui credincios, 
atata vreme cat mie preoteasa Avramescu mi-a spus ca nu sunt "preot" decat 
"daca" si "numai cand" port haina sfanta a preotiei (!) 

3 O alta obiectie, spun eu pertinenta, la cele scrise de tine este justificarea 
"cultului cladirilor" prin faptul ca Biserica a preluat, dupa Constantin, 
Templele pagane. 

Vai, aceasta primejdie de a deveni un "cult al cladirilor" pandeste acum si miscarile 
asa zise "evanghelice" din Romania. Simplitatea "serviciiilor divine" din primul veac, naturaletea acelor "liturghii" din case, scoli si sali de teatru, a fost inecata in 
procesiuni si forme sacramentale proprii vietii de Templu.  
Daca s-au preluat "doar" cladirile "Templelor pagane", spune-mi atunci de ce 
s-au "tipizat"? De ce astazi, aceste lacasuri de cult trebuie "neaparat" sa 
pastreze un anumit "design"? Pe ce baza biblica?

Imi este greu sa accept de la tine, stiind valoarea ta intelectuala si sensibilitatea ta spirituala, usurinta cu care poti scrie ca "Interiorul bisericilor amintea mai 
degraba de cel al sinagogilor evreiesti, adevaratele precursoare ale bisericilor crestine."

Tu spui ca gasesti in Faptele Apostolilor atmosfera unei "liturghii" cu multe lumini, 
ca in Bisericile Ortodoxe de azi. Mi-e greu sa spun ca si eu gasesc acolo o asa
atmosfera. De pe pozitia mea de evreu, stiu cit de mult este indepartata practica "icoanelor" de ceea ce era "acceptabil" in iudaism si, implicit, in prima biserica crestina. Aceasta incalcare flagranta a uneia din cele zece porunci primite de Moise pe Sinai 
a fost numai cu greu si doar dupa multe ezitari acceptata in viata cultica crestina. 
Am sa redau mai jos cite ceva din ceea ce scrie in Enciclopedia Britanica despre 
aceste probleme discutabile. 

STRUCTURA SI ORGANIZARE

Biserica Catolica Ortodoxa este rezultatul partasiei unor biserici teritoriale independente. Fiecare dintre ele este autocefala, adica se autoguverneaza sub autoritatea unui episcop suveran, numit cel mai adesea "patriarh" ("parintele tuturor"). Aceste biserici autonome recunosc primatul patriarhului "ecumenic" din Constantinopol (astazi Istambul) si impartasesc o credinta marturisita intr-un crez comun, principii comune in organizare si functionare eclesiastica si o traditie liturgica comuna. Deosebirile constau in limbile folosite in rostirea liturghiei si in alte citeva aspecte minore ale traditiilor locale.

Conducatorul bisericilor teritoriale ortodoxe este numit "patriarh", "mitropolit" sau "arhiepiscop." Acesti prelati prezideaza peste sinoade episcopale care reprezinta cea mai inalta autoritate canonica, doctrinara si administrativa. Intre diferitele biserici teritoriale exista o tacita ierarhie a importantei, alcatuita nu pe principiul marimii, ci pe acela al vechimii in existenta.

Numarul bisericilor catolice ortodoxe a variat mult de-a lungul istoriei. Au supravietuit pina astazi Biserica din Constantinopol, Biserica din Alexandria (Egipt), Biserica din Antiohia (cu sediul central la Damasc, in Siria), Biserica de la Ierusalim, Biserica Ortodoxa Rusa, Biserica din Georgia, Biserica din Bulgaria, Biserica din Romania, Biserica din Serbia, Biserica din Cipru, Biserica din Grecia, Biserica din Albania, Biserica Ortodoxa Poloneza si Biserica din Cehia. Mai exista si alte astfel de biserici ortodoxe, de mai mica importanta, raspindite in toate colturile lumii: in Finlanda, in insula Creta, in Japonia si multe in America, apartinind minoritatilor etnice care au emigrat acolo. Numarul total de credinciosi care fac parte din Biserica Catolica Ortodoxa este de aproximativ 250 de milioane.

Autoritatea patriarhului din Constantinopol se extinde asupra micii comunitati crestine din Turcia (aflata pe o rapida cale de disparitie), asupra diocezelor din insulele grecesti si din nordul Greciei, asupra numeroaselor grupuri etnice de limba greaca din America, Australia si din Europa occidentala, ca si asupra bisericii autonome din Finlanda. Dupa ce Imperiul otoman a cucerit in 1453 Constantinopolul, turcii au hotarit ca patriarhul de la Constantonopol va fi singurul reprezentant recunoscut al tuturor crestinilor de pe teritoriile imperiului turc. Aceasta situatie a durat pina in secolul XIX, cind tarile crestine au iesit de sub dominatia turca si astfel au putut reaseza institutia bisericilor autocefale (adica "de capul lor", cu sensul de a se autoguverna). Ele s-au infiintat pe rind in Grecia (1833), Romania (1864), Bulgaria (1871) si Serbia (1879).

Alte trei patriarhate stravechi exista in Alexandria, Egipt, in Damascul Siriei (acolo poarta inca numirea antioheana) si in Ierusalim. Patriarhia din Damasc are in autoritatea ei o semnificativa comunitate crestina araba raspindita prin Siria, Liban si Irak.

De departe insa, cea mai numeroasa si mai intinsa patriarhie contemporana din lume este aceea a Moscovei. Pe vremea tarilor, Moscova s-a autoproclamat "cea de a treia Roma." Biserica Catolica Ortodoxa Rusa are cei mai multi membrii si, supravietuind revolutiei comuniste din 1907 si epocii ateismului comunist, ocupa astazi locul al cincilea in ierarhia bisericilor autocefale, fiind urmata in ordine de patriarhatele din Georgia, Serbia, Romania si Bulgaria.

Faimosii misionari bizantini, Ciril (827-869) si Metodius (826?-884), au tradus Biblia si liturghia in limba slavona (aprox. 864) si le-au folosit ca instrument de "convertire" a popoarelor slave. Bulgarii, popor de etnie turca s-au increstinat la 864 si au fost "slavicizati" in mod treptat. Rusii, au fost increstinati in anul 988 si au ramas sub jurisdictia patriarhului de la Constantinopol pina in 1219.

Ciril si Metodius au fost frati de corp, nascuti in Tesalonic, Grecia. Din cauza specificului lucrarii lor, li s-a dat numele de "apostoli ai slavilor." Ei au fost trmisi de Bizant sa evanghelizeze o ramura a tatarilor, kazarii, un popor care tolera toate religiile, dar al carui domnitor practica iudaismul. Mai tirziu, Ciril si Metodius s-au dus in Moravia (Slovacia de astazi), la cererea facuta de dregatorul local catre imparatul bizantin Mihaiel. Ciril a pus bazele alfabetului "cirilic", s-a apucat sa traduca Biblia in limba slavilor si a alcatuit o liturghie in slavona. Intrigat de aceasta invazie ortodoxa in teritoriile Europene apusene, papa Nicolas I le-a poruncit celor doi sa se infatiseze in fata scaunului papal. Pina sa ajunga ei insa la Roma, Nicolas I a murit, iar urmasul lui, Adrian al II-lea, ignorant in polica imperiala, s-a pripit si a aprobat "liturghia slavona." Ciril a murit la Roma. Metodius s-a intors in Moravia si, ca o recunoastere a lucrarii lui misionare a fost numit in anul 869 arhiepiscop. Ironia este ca in anul 1881, Ciril si Metodiu au fost "canonizati" ca "sfinti" de papa Leo al XII-lea. Numele lor este sarbatorit in ziua de 14 Februarie in calendarul catolic si in ziua de 11 Mai in calendarul ortodox.

Ideia de "Biserica"

Conceptia Catolica Ortodoxa despre biserica este bazata pe convingerea ca o comunitate locala de credinciosi, adunata in jurul episcopului lor pentru sarbatorirea Cinei Domnului (sau "impartasania"), este in miniatura imaginea bisericii de pe intreg pamintul. Acest concept al "intregului", al "incluziunii" este numit "catolicism". S-ar putea sa para un concept abstract, dar el are o implicatie foarte practica si anume ca "orice este sau ar putea sa fie necesar pentru viata bisericii se gaseste deja in adunarea locala. Ideia "catolica" poate fi comparata cu o piine. Fiecare felie de piine nu poate fi "toata piinea", dar ea poate si de fapt contine toate ingredientele necesare prezente in piine. Asta inseamna ca oriunde se gasesc impreuna un episcop si o adunare de credinciosi, avem de a face cu o "biserica."

Aceasta continuitate a bisericii este demonstrata prin faptul ca la consacrarea ("hirotonisirea") unui episcop este necesara prezenta citorva alti episcopi. Implicarea lor in procesul ordinarii marturiseste despre unitatea organica a bisericii si despre transmiterea autoritatii printr-un lant neintrerupt care-si are originea in vremea apostolilor.

In afara episcopilor, biserica mai are inca alte doua categorii de slujitori: preotii si diaconii. Acestia se pot casatori, dar un episcop este ridicat intotdeauna din rindul celor care au adoptat celibatul sau sunt vaduvi.

Credinta si specific de inchinaciune

In exprimarile ei canonice si in textele ei liturghice, Biserica Catolica Ortodoxa afirma cu tarie ca este continuatoarea crestinismului primar, comun atit bisericilor din Rasarit, cit si bisericilor din Apus in primii o mie de ani de istorie crestina. In particular insa, Biserica Catolica Ortodoxa nu se bazeaza doar pe textul Evangheliei propriu zis, ci pe articolele crezului crestin stabilit la sinoadele ecumenice la care au participat si bisericile din Rasarit si bisericile din Apus. Acestea au fost in numar de sapte: Nicean I (325), Constantinopol I (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol al II-lea (553), Constantinopol al III-lea (680), Nicean al II-lea (787). Toate celelalte exprimari de mai tirziu ale crezului crestin, ca de exemplu acel foarte important sinod din secolul al XIV-lea, in care s-au definit caile de "comuniune cu Dumnezeu", sunt privite in ortodocsie doar ca simple extensii ale invataturile fixate odata pentru totdeauna de biserica din primului mileniu.

Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana accepta sapte "sacramente" sau "taine": botezul, increstinarea (similara "confirmarii" catolice apusene), Cina Domnului (impartasania), ordinarea, pocainta, mirungerea (ungerea cu untdelemn) si casatoria. Acest numar de sapte "taine" nu a fost niciodata precizat si acceptat de biserica primara, ci a aparut doar ca un raspuns polemic dat reformatorilor protestanti din secolul XVI, care, sfidind rinduielile catolice, au limitat numarul sacramentelor la doar doua: Cina Domnului si Botezul.

Sacramentul "increstinarii" este specific Bisericii Rasaritene. Noii nascuti sunt botezati si apoi unsi imediat cu untdelemn si admisi la Cina Domnului (sfinta cuminecatura). In Biserica Catolica Apuseana, cei botezati la nastere trebuie sa astepte un anumit numar de ani pina sa primeasca dreptul de a participa la prima Cina. Acceptind copiii la Cina, Biserica Ortodoxa sustine ca botezul este inceputul unei vieti noi care trebuie sustinuta cu puterea derivata din "impartasirea cu trupul si singele Domnului."

Liturghiile

Forma de inchinaciune practicata in bisericile catolice ortodoxe se numeste "liturghie". Ea este o succesiune de activitati, majoritatea declamari intonate muzical, repetate identic la fiecare serviciu de inchinaciune al bisericii. Prin selectie, biserica a pastrat si repeta astazi mereu doua liturghii majore "de duminica", pentru Cina Domnului: cea a lui Ioan Chrisostom (Ioan gura-de-aur) si cea a lui Vasile cel Mare. Toate liturghiile sunt ocazii solemne, pompoase si festive.

O liturghie este alcatuita din trei parti. Cea dintii este "ceremonia pregatirii", timp in care preotul aseaza pe o tava bucatile de piine ce simbolizeaza adunarea sfintilor, cei vii si cei morti, in jurul jertfei lui Christos. Urmeaza o a doua parte, numita si liturghia catehumenilor (invataceilor). Ea include citirea unor lectii si rostirea unei predici. Partea a treia, numita liturghia celor credinciosi, consta in recitarea crezului si savirsirea Cinei (impartasaniei).

Bisericile Ortodoxe respecta calendarul bisericesc anual, care incepe cu "postul mare", la patru saptamini inainte de Craciun. Cea mai mare sarbatoare anuala este Pastele, care cade la o data diferita de data la care este sarbatorit in Biserica Apuseana, din cauza ca Biserica Rasariteana prefera sa foloseasca si acum calendarul "Iulian."

Biserica Catolica Ortodoxa are o bogata traditie in compunerea unor piese muzicale folosite in cadrul liturghiilor. Toate melodiile sunt cintate cu vocea umana, solo sau cor, deoarece folosirea instrumentelor muzicale este interzisa.

Icoanele

Inseparabila de traditia liturgica Rasariteana, arta picturii religioase este vazuta de Biserica Ortodoxa drept o forma de exprimare a marturisirii de credinta prin intermediul imaginilor. Geniala ca ideie si practica intr-o lume in care majoritatea credinciosilor erau "analfabeti", folosirea "icoanelor" a degenerat repede intr-un fel de idolatrie circumstantiala, contestata de interdictia categorica din cele "Zece Porunci" biblice.

Interesant este ca o miscare de contestare a icoanelor a venit nu din perimetrul crestinismului, ci ca o reactie la confruntarea cu mahomedanismul. Pretinsii urmasi ai lui Avraam, decendenti prin Ismael si, prin aceasta, inchinatori ai Dumnezeului cel adevarat, mahomedanii i-au invinuit pe crestinii ortodocsi de "folosirea de chipuri cioplite" si "imagini" interzise in Biblie. In fata acestei situatii, in sinul Bisericii Ortodoxe s-a dat o lupta "iconoclasta" in secolele VIII si IX. In anii 726 si 730, imparatul Leo al III-lea, "Isaurianul", a dat doua decrete prin care interzicea venerarea icoanelor. Desi condamnata in Apus de papa, interdictia a continuat sa fie aplicata in Rasarit pe toata durata domniei lui Leo si mai ales pe durata domniei succesorului sau, Constantin al V-lea. Acesta a condamnat inchinarea la icoane, declarind-o in Sinodul tinut la Hieria in anul 754 "de-a dreptul idolatrie".

Pedepsirea inchinatorilor la icoane (fresca ortodoxa)

Folosirea icoanelor a fost iarasi interzisa in Biserica Ortodoxa in prima partea a secolului IX. Iata ce scrie profesorul Ioan Bria in Dictionarul de teologie ortodoxa": "In secolul al VIII-lea, imparatul bizantin Leontin V, Armeanul (813-820), incepe o campanie de persecutie contra cultului icoanelor ortodoxe, sub influenta religiei islamice, persecutie cunoacuta sub numele de "iconoclasm" (distrugator de icoane)."

Aceasta perioada de "iconoclasm" s-a incheiat in anul 843, cind, sub patronajul imparatesei Teodora a II-a, Sinodul pentru Ortodoxie a repudiat toate pretentiile "iconoclastilor."

O "icoana" este o imagine cu continut religios. Termenul este un derivat de la verbul "eikenai" (a se asemana) si este luat din chiar porunca prin care o asemenea practica era interzisa evreilor de catre Iehova: "Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo INFATISARE a lucrurilor care sunt sus in ceruri sau jos pe pamint sau in apele mai de jos decit pamintul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu gelos" (Exod 20:4-5).

Incepind cu secolul IV, termenul de "icoana" a inceput sa fie aplicat oricarei piese de arta religioasa, fie ca era vorba despre un mozaic, un basorelief sau o pictura pe pinza sau pe lemn. Initiatorii introducerii icoanelor in viata de inchinaciune a Bisericii si-au bazat teologia pe realitatea "intruparii" prin care Christos a luat "chip" de om. In cel nascut din fecioara Maria, oamenii L-au putut vedea pe Dumnezeul cel nevazut. Urmind aceasta linie de gindire, teologii secolelor II si IV au sustinut ca in crestinism, spre deosebire de Legea Mozaica, initiativa comunicarii prin simbol I-a apartinut lui Dumnezeu insusi. Epistola catre Coloseni ne spune ca Isus este "chipul Dumnezeului celui nevazut."

In acelasi fel in care "slava lui Dumnezeu a stralucit pe fata lui Christos" este de datoria artistului sa inlesneasca "realitatii transcendentale" sa straluceasca in operele de arta cu caracter religios.

In masura in care reprezentarile artistice inlesnesc o intimitate a crestinului cu persoana semnificata in imagine, Biserica catolica ortodoxa rasariteana a recomandat "venerarea" icoanelor, rezervind "inchinarea" doar pentru relatia cu Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, crestinii erau indemnati sa "venereze" icoanele, in timp ce vor continua sa "se inchine in duh si in adevar" lui Dumnezeu.

Inchinarea la icoane a marcat o treapta de decadere in viata de inchinaciune. Pe linga relatia personala din Noul Testament, credinciosilor li s-a recomandat sa aleaga o cale "ocolita" catre Dumnezeu, prin lucrarea de mijlocire a "maicii Domnului" si a "sfintilor decedati."

Asa cum am mai spus, acest dialog nu are menirea sa "rezolve" diferentele, ci doar sa le explice frateste si fara patima orgolioasa a celui care crede intotdeauna ca are dreptate si ca oricine nu-i impartaseste parerile va merge, negresit , in iad. Nadejdea mea este ca prin lecturarea acestor materiale de dialog, vom ajunge sa ne respectam mai mult punctele de vedere.

Cu "dragoste, iubire si amor" (vorba celui de care aminteai in mesajul trecut) si
in slujirea comuna tuturor purtatorilor de lumina

Daniel Branzai