02-14-2000

Draga Mihai

Incerc cu curaj sa zidesc pe puntea sugerata de tine in ultima scrisoare:

"Cum vom trata în viitor aceasta problema? Eu propun sa evitam situatia în
care fiecare începe sa arate catre pacatele de cealalta parte. Ele exista cu
siguranta. Dar prefer sa caut ce este mai bun printre Baptisti si printre
Ortodocsi."

Am sa-ti spun despre citeva din relatiile mele cu prietenii mei ortodocsi. Ma bucur sa stiu ca acum esti si tu unul din ei. Istorisirea care va urma atinge putin si problema "crestinilor nominali" de care ai amintit in mesajul tau. Sper sa nu te afecteze negativ nici o remarca din ceea ce voi spune. Ia-o drept o marturisire de la inima la inima. Am convingerea ca multe din "greselile" pe care le vedem mai bine la altii exista si la noi insine (regula rezonantei simpatice: spune-mi pe cine critici ca sa-ti spun cine esti) si mi-am dat seama, din experienta personala si din studiul istoriei, ca oricare grupare religioasa devenita majoritara intr-o anumita comunitate este supusa pericolului de a deveni formala, apatica si, cel putin in unii din reprezentantii ei, apostata. 

Parintele Cornel Avramescu sau nevoia de seriozitate.

La citva timp dupa ce am reusit sa vin in America, am primit un telefon de la masa romaneasca a Departamentului de Stat de la Washington. Domna Judith Buncher mi-a spus: "Ti-a venit randul sa-i ajuti si tu pe altii. Trebuie sa sponsorezi patru preoti ortodocsi ca sa-i scoatem din Romania." Bineinteles ca acestei binefacatoare a noastra nu-i putea refuza nimic. Asa ca am facut actele necesare. Ce se intamplase?

Patru preoti ortodocsi erau in pericol de a fi aruncati in inchisoarea comunista deoarece se apucasera sa faca educatie crestina copiilor din sat si-i invatau pe oameni sa gindeasca crestineste intr-o tara atee. Unul din acesti patru preoti este Cornel Avramescu, preot de prin partile Simeriei. L-am cunoscut impreuna cu sotia si cu cei doi baieti ai lor in imprejurari care nu vesteau deloc prietenia care avea sa urmeze.

De fapt, uitasem de sponsorarea facuta. Mai ales ca aranjamentele dictau ca cei patru sa ramina la New York, unde comunitatea romaneasca era mai numeroasa si sansa lor de a sluji intr-o parohie, mai mare. M-a sunat insa cineva intr-o dimineata sa ma duc la un motel de linga aeroportul Los Angeles si sa-i iau. Acest cineva "enervat" si poruncitor mi-a spus ca el ii tine acolo fara plata  de aproape doua zile si mai mult nu vrea sa faca. Daca nu-i iau, el ii arunca in strada.

I-am gasit plinsi si dezorientati. Cind m-am recomandat ca pastor baptist, sponsor al actelor facute, am observat in ochii preotesei o strafulgerare rece ca de cutit. Preotul mi-a spus: "Domnule, s-a facut o greseala. Noi trebuia sa raminem impreuna cu familiile celorlalti trei preoti la New York. Nu trebuia sa venim aici unde nu cunoastem pe nimeni. Fa bine dumneata si ia-ne niste bilete sa plecam chiar acum inapoi la New York."

Sfinta naivitatea de proaspat emigrant! Cum sa-i explic ca pretul a patru bilete de avion de la L.A la N.Y nu incapea in bugetul meu subtire. I-am rugat sa amine aceasta plecare la New York, iar intre timp sa mergem la mine acasa, de unde vom lua legatura telefonica cu prietenii de la New York. Refuzul a fost categoric si incapatinat. "Nu, nu mergem la dumneata acasa. Vrem sa ne trimiti chiar acum la New York."

Dupa citeva ore de insistente si tirguieli, lipsa de alternative i-a convins. I-am dus acasa, iar pe drum, le-am vorbit de preotul Alexe cu care locuiam in acelasi cartier si le-am aratat orasul de palmieri scaldat intr-o dumnezeiasca lumina aurita.

Acasa, ne-am dat seama impreuna ca "prietenii" de la New York nu se prea grabeau de fel sa-i duca acolo. I-au sfatuit sa ramina in L.A. si sa reia legatura peste alte citeva zile. Noi locuiam pe atunci intr-un apartament modest cu un dormitor si o sufragerie. Impreuna cu sotia si fetita noastra de un an jumatate, noi ne retrageam seara in dormitor, iar ei patru se culcau pe canapea si pe jos in sufragerie. Erau foarte tacuti. Pe copii ii simteam curiosi, fratele Cornel se silea sa fie calm si, in limitele posibilului, politicos. Preoteasa insa era un sloi de gheata. Sub parul frumos, castaniu, ochii ei scaldati de lacrimile necazului aruncau in rastimpuri fulgere.

Imtimplarea a facut ca peste doar doua zile sa trebuiasca sa plec cu tinerii romani baptisti din L.A. intr-o tabara de la Colorado, asa ca le-am zis: "Iata frigiderul plin, iata asternuturile de pat, iata cheile de la casa. Simtiti-va ca la dumneavoastra. Ne vedem peste opt zile cind ne vom intoarce." I-am lasat uimiti, cu cheile in mina, sperind sa se dezmeticeasca si sa fie mai comunicativi macar cu cei de la New York. Nadajduiam ca pina la intoarcere sa-i gasim cu o alternativa viabila pentru situatia lor.

Cind, dupa cele opt zile, ne-am intors acasa, i-am gasit total schimbati. Vorbisera si la New York si cu preotul Alexe. Concluzia a fost ca trebuie sa ramina pe loc si sa-si caute un inceput pe aceste meleaguri. Au urmat apoi citeva luni de dulce prietenie. Preoteasa Eugenia s-a dezghetat putin cite putin. Ftata i-a devenit luminoasa si frumoasa. Glasul blind si rotogolit parca mereu a cintec din Ardeal. "M-ai dat gata cind ai plecat si ne-ai lasat in casa toata "pe incredere". Puteam sa luam tot ce ai si sa fugim in alta parte. N-am mai patit niciodata in viata asa ceva frumos. Atunci mi-ati devenit cumva dragi. Mi-am zis ca daca respectati un preot, trebuie sa fiti oameni cu teama de Dumnezeu."

Cind prietenia noastra s-a transformat intr-o partasie crestina, preoteasa mi-a marturisit: "N-am vrut in viata mea sa intru in casa de sectant. Nu te supara, dar in mintea si inima mea dumneata nu esti preot. Nu poti fi preot fara sutana. Si pe sotul meu il respect altfel cind are pe el haina preoteasca."

Au urmat anii grei de inceputuri si zbateri. Fratele Cornel si sora Eugenia s-au cunoscut cu majoritatea celor din Biserica Baptista. Mergea cu noi la parc. Venea si ne cinta la Biserica. Dupa alti citiva ani, a inmugurit in inima lor un vis: sa inalte o cladire de Biserica Ortodoxa romaneasca in Anaheim. S-a rugat mult, a cerut bani de pe unde a putut. A fost si la rudele lui din Israel. L-am privit ca pe un ciudat mester Manole care s-a apucat sa ctitoreasca o Biserica romaneasca in hartuielile "stasurilor" specific americane.

A muncit mult si mai tot timpul singur. A fost si duhovnic, a fost si sef de santier. L-am gasit odata tare obosit. Mi-a spus: "Frate Daniel, daca Dumnezeu imi iarta cite un pacat pentru fiecare cui batut de mine aici, sunt un om tare neprihanit!"

Cind s-a terminat de inaltat cladirea, fratele Cornel s-a pornit s-o picteze pe dinauntru. Picteaza frumos. Multi avem in case tablouri semnate de el. Acum citiva ani, am convins un profesor de la Arte Plasice din Bucuresti sa mergem sa-i vada lucrarea.  Cautind sa-l previn, i-am spus: "Sa nu fiti prea pretentios. Numai dinsul stie cit efort a pus in treaba asta. Il critica si asa destui."  Profesorul s-a aplecat spre urechea mea si mi-a spus: "Auzi, numai astia fara scoala de pictura sunt cu adevarat pictori. Ceilalti sunt meseriasi. Numai astia cu suflet mare picteaza din inima."  Stiindu-l pe fratele Cornel, mi-am dat seama ca profesorul avea dreptate. Stia despre ce vorbeste.

Bisericile noastre se afla astazi numai la doi kilometri distanta una de alta. A noastra se numeste "Bethel", a lui se cheama "Sfinta Maria". Ne vizitam in rastimpuri. Ne ajutam cind ne este la indemina. "Sa-mi aduci niste Biblii dintr-alea pentru care ne alerga Securitatea in Romania. Am pus in Biserica mea banci ca lumea sa stea jos cind le vorbesc. Nu pe fuga. Vreau sa le pun citeva Biblii pe fiecare banca. Am si o sala in care vreau sa fac scoala  crestina cu copiii."

I-am dus Bibliie. I-am dus si niste "101 intimplari favorite din Biblie" pentru scoala copiilor. Unii din parohie nu l-au inteles. A inceput sa le predice la oameni dupa terminarea slujbei. Unii au strimbat iarasi din nas, invinuindu-l ca strica rinduiala si seamana cu "sectantii."

Fratele meu, Emanuel Branzai, care este din pacate inca un liber si lenes cautator dupa adevar, merge din cind in cind la Biserica fratelui Cornel cu prietenii lui. Mai o nunata, mai un botez, mai o cumetrie. Parintele Cornel ii i-a din scurt. "Acum se vine? Pina acum unde mi-ati fost? Daca nu v-as oficia nici eu pina ce nu v-ati plati cotizatia pe toti anii cind n-ati mai dat pe la Biserica cum ar fi?"

Odata mi-a spus cu naduf: "La fratia ta este mai usor, ca baptistii iti vin in fiecare duminica la Biserica. Asa e obisnuinta. La noi suntem pe hirtie cu miile, dar cei multi nu vin decit la sarbatori si la ocazii speciale. I-a zmimtit de tot comunismul asta. S-au invatat smecheri si fara rusine de cele sfinte. Unii ar intra si in Biserica cu capul acoperit si cu tigarea in guara. Altii injura fara nici o jena linga mine."

Draga Mihai

Povestea aceasta adevarata are in ea ascunse citeva intrebari dureroase. Il admir pe acest preot prieten, Cornel Avramescu, si respect dedicatia si seriozitatea cu care a slujit lui Dumnezeu si in tara si aici in America. In tara, neinteles si neaparatde ierarhi, aceste calitati erau cit pe aici sa-l arunce in inchisoarea comunista, aici, tot aceste calitati il fac sa fie un fel de "sfint" neinteles si izolat de ceilalti. De ce nu sunt mai multi crestini ortodocsi ca fratele Cornel?

Si inca ceva, ce se intimpla cu multimea aceasta de enoriasi pe care dinsul nu-i vede decit la Pasti si la Craciun? Sunt ei "crestini" in adevaratul sens al cuvintului?  Daca noi, baptistii, incercam sa-l aducem pe unul din acestia la Christos, facem o lucrarea vinovata de prozelitism?

Cred ca ti-ai dat seama ca fac o pledoarie pentru seriozitate. Sunt convins ca Dumnezeu nu-i ia in serios decit pe aceia care-L iau si ei pe El in serios.

La 20 de ani, eram bolnav de ficat in Clinica Medicala Colentina. Brukner, pe atunci medic primar si ministru al sanatatii, m-a intrebat la "contra vizita" de dupa amiaza: "Si ce fel de teologie zici ca faci matale?" Ca sa nu intru intr-o situatie delicata, i-a raspuns incetisor: "Protestanta." Nu s-a lasat. A insistat: "Stiu ca protestanta. Dar ce fel de protestanta?"  Prins la colt, am lasat privirea in jos si i-am raspuns: "Seminarul Teologic Baptist de pe strada Berzei"

Ministrul m-a privit pret de o clipa drept in ochi si mi-a spus clar si raspicat: "Schimb-o! Ti-o spun ca medic, daca vrei s-a traiesti bine, schimb-o! Va stiu eu pe voi astia, neoprotestantii. Voi o faceti din vocatie. Puneti suflet si inima si aleragi ca nebunii pe la toate casele. Daca ai fi facut teologie ortodoxa mai mergea, sau macar lutherana. La ei vine omul acasa la preot, mai cu o damigeana de vin, mai cu o gaina sau cu o jumatate de porc ... Asculta-ma pe mine: daca vrei sa traiesti cu ficatul matale bolnav, apuca-te de alta meserie."

Dupa cit de cunosc eu, tu nu esti un om al jumatatilor de masura. Ai linga tine o sotie cu suflet ales si cu o faptura plamadita dintr-un aluat de soi. Ma bucur ca esti un om care va manifesta si va stimula seriozitatea si in ceilalti. Ma rog ca lumina ta sa nu oboseasca in intunerecul din jur. Si mie mi-e tare greu citeodata ... Pentru cei ce ramin seriosi in marturia si lucrarea lor va fi insa o ... rasplata.

Daniel Branzai