03-21-2000

Draga Mihai

Pentru a intelege ce spune Eugen Matei cind afirma ca "Ortodoxia
ortodocsilor convertiti aici in SUA nu este Ortodoxia despre care stim noi
din Romania" afisez o parere a lui Horia-Roman PATAPIEVICI, aparuta 
in revista "Dilema" in anul 1999. El este o reactie impotriva tendintei Bisericii 
de a "monopoliza" societatea romaneasca contemporana. 
Tu esti crestin ortodox in America, fara ca sa-i pretinzi acestei societati 
americane sa se subordoneze unei "legii stramosesti". Ortodoxia romaneasca 
este patrunsa de acest caracter patriotic. Este el intrinsec Ortodoxiei? 
Poate si trebuie sa existe "o Biserica nationala" ?
Sunt curios sa aud reactia ta la acest articol. Nu te grabi cu raspunsul. 
El poate veni si dupa asa de plinele sarbatori de Paste.

(Dilema Nr. 330, 4 - 11 iunie 1999 )

Biserica Ortodoxa Romina si modernitatea (I)
Horia-Roman PATAPIEVICI

Problema de principiu a subordonarii Bisericilor ortodoxe fata de stat

In epoca premoderna, religia ortodoxa s-a institutionalizat nu ca o credinta personala, care angajeaza responsabilitatea individuala a fiecarui membru, ci ca o "lege stramoseasca", care angajeaza adeziunea colectiva si destinul comunitatii In ansamblul ei.(1)

In raport cu statul, biserica a avut o pozitie de subordonare-autoritate: subordonata domnului pentru numirea Inaltei ierarhii bisericesti, ea singura avea autoritatea de a confirma sau infirma acordul domniei cu "legea stramoseasca".(2)

Cele doua puteri trebuiau sa fie "simfonice", iar sistemul politic sa fie unul statalo-ecleziastic.(3)

In epoca moderna, unificarea statului romin a atras dupa sine o redefinire institutionala a ortodoxiei. In schimbul Inaltarii ei (de catre puterea laica) la demnitatea de biserica autocefala si a dobindirii autoritatii sinodale, Biserica Ortodoxa Romina a acceptat sa functioneze in virtutea unei legislatii care a consfintit o puternica ingerinta a statului laic In formele sale de organizare si decizie, abandonind prerogative civile care, In epoca premoderna, ii reveneau de drept.(4)

In toate Constitutiile antecomuniste, Bisericii ortodoxe i s-a garantat statutul de "religiune dominanta In Statul romin". In ciuda represiunii si a politicii sale antireligioase, chiar si statul comunist a asigurat Bisericii ortodoxe acest statut de unicitate vasala. Prin desfiintarea brutala a Bisericii greco-catolice si ruperea legaturilor cu Vaticanul (1948), statul comunist a parut a rezolva odata pentru totdeauna vechea obsesie anticatolica a ortodoxiei rominesti. Desi marginalizata in politica statului ateu, Biserica Ortodoxa Romina s-a putut intilni cu politica statului comunist in chestiunea exaltarii nationaliste a trecutului rominesc. Astfel, o veche ispita etnicista isi refacea aparitia, intr-un context mai mult decit straniu si cu aliati surprinzatori. Se stie ca, la sfirsitul secolului al XIX-lea, Patriarhia ecumenica a condamnat filetismul, adica identificarea religiei cu nationalitatea. Cu toate acestea, tendinta separatista a multor Biserici ortodoxe nationale, reflectata partial si in obsesia revendicarii unei stricte autocefalii religioase, isi gasea mereu noi forme de manifestare. Fireste, era foarte la indemina pentru orice Biserica ortodoxa nationala sa afirme ca ireductibilitatea religioasa a ortodoxiei rezulta din specificul etnic al popoarelor ortodoxe. Ortodoxismul panslavist este unul din exemplele cele mai notorii, fara a fi insa singurul.

Pentru Bisericile ortodoxe, traditia regimului politic al sistemului statalo-ecleziastic se dovedeste intotdeauna solidara cu ispita reducerii universalismului crestin la expresia lui etnic-regionala. Etnofilia si statolatria sunt cele doua ispite naturale ale spiritului ortodox. Biserica Ortodoxa Romina a cazut de multe ori in aceste excese, uneori furnizind argumentul ridicol ca idealul statutului national unitar rominesc este intrinsec ortodox si ca modul privilegiat de a fi crestin-ortodox consta in a te naste romin.

Sunt aceste doua ispite si esential constitutive ortodoxiei, ca spiritualitate? Raspunsul meu este nu. Nu exista o matrice spirituala ortodoxa, conceputa in maniera esentialista. Exista numai un manunchi de traditii comunitare si institutionale, care a conferit stilurilor de viata si mentalitatilor asociate acestora prestigiul de "eternitate" si "esentialitate" al duratelor lungi ale istoriei. In Occident, lupta Bisericii cu Imparatii a creat problematica statului, iar aparitia universitatilor a lansat chestiunea societatii civile, ca forta sociala legitima, independenta atit de stat, cit si de biserica. Nimic din toate acestea in traditia bizantina:

In Orient, asteptarea eshatologica si indaratnicia conceptiei ca singura forma de crestinism veritabil este idealul celui care intoarce definitiv spatele lumii (monahul) au facut ca raportul Bisericii cu puterea seculara sa se bazeze pe niste indistinctii organice.

In Occident, potrivit unei vorbe celebre, mintuirea nu era cu putinta in afara bisericii; in Orient, ea este posibila doar in pustie; - caci in Orient, idealul monastic este virulent anti-institutional, deopotriva anarhic in privinta statului si mefient fata de ierarhia bisericeasca.(5) Or, e limpede ca nu se poate construi nici o traditie institutionala pe apoftegmele parintilor pustiei. Drept urmare, problemele specifice modernitatii, care inca mai sint problemele prezentului nostru, nu s-au putut articula pe experienta istorica a traditiei bizantin-slave. In mod evident, modernitatea a fost problema istorica a traditiei catolico-protestante si nu a traditiei ortodoxe.

Problema de fond: incapacitatea de a gasi un sens religios modernitatii

Adevarata si singura problema a ortodoxiei In fata lumii de azi, ca formula religioasa si institutionala specifica, este aceea ca modernitatea nu este un produs natural al propriei sale traditii istorice. Orice obiectie conceptuala sau teologica la formula ortodoxiei este, din acest motiv, ideologica si, pe cale de consecinta, alaturi de subiect. Daca este evident o ingimfare sa sustii ca singura forma de crestinism autentic este ortodoxia, este la fel de fals a crede, cum fac unii comentatori politici, ca a fi ortodox constituie un soi de handicap istoric in fata problemelor politice si economice ale contemporaneitatii. Distorsiunile de reactie ale Bisericii Ortodoxe Romine la anumite provocari ale lumii de azi pot fi complet intelese daca tinem seama de urmatorii patru factori: 

(a) predispozitia anumitor inalti prelati la etnofilie si statolatrie; 
(b) prejudecata superioritatii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte traditii apostolice sau confesiuni crestine; 
(c) lupta institutiei BOR pentru putere materiala in societatea romineasca de azi; 
(d) lupta BOR pentru conservarea puterii simbolice traditionale a ortodoxiei in domeniul culturii si al spatiului public rominesc.

Exista o traditie tenace, propagata prin stilul invatamintului religios ortodox, de a identifica BOR, ca institutie, cu neamul rominesc. Orice critica la adresa ierarhiei BOR este uneori interpretata ca un atac la adresa poporului romin. Presupozitia acestei reactii este ca singurul adapost veritabil al destinului poporului romin este BOR. Aparent, aceasta presupozitie este confirmata de faptul ca peste 80% din romini declara ca institutia care le inspira cea mai mare incredere este BOR. Problema este: poate BOR mobiliza in scopuri politice proprii peste 80% din populatie? Raspunsul este categoric nu.

Daca incercam sa aflam citi dintre cei care se declara atit de increzatori in BOR participa regulat la viata bisericii, vom vedea ca 17% dintre ei merg la biserica de citeva ori pe saptamina, iar 56% de cel putin citeva ori pe luna.6 Fata de Occidentul european, unde cei care frecventeaza regulat Biserica formeaza un grup situat in jurul procentului de 10%, "religiozitatea" populatiei rominesti pare a fi coplesitoare. Sa interogam insa trecutul.

Pentru jumatatea secolului al XVII-lea, calatorii straini in tarile romine relatau, cu uimire, asidua religiozitate a boierilor paminteni: acestia isi incepeau ziua cu o slujba, dupa vizita la domn si rezolvarea treburilor din divan asistau la liturghie, iar de sarbatori isi treceau toate noptile rinduite in biserica, la slujbe. Dar religiozitatea atit de mare in aparenta, observa cu malitiozitate A. D. Xenopol, era cu totul superficiala: caci, desi onorau pe Dumnezeu prin serbari si rugaciuni nesfirsite, acesti "credinciosi" isi bateau in fiece zi joc de numele Lui, luindu-L in desert in juramintele lor, tot atit de des calcate pe cit si facute.7

Doua secole mai tirziu, un fin si competent observator al societatii rominesti de la 1866 (consulul general al Belgiei in Rominia) confirma si el, in materie religioasa, ritualistica emotiva si superficial ubicua, cuplata cu o absenta aproape totala a sentimentul religios profund.8 Aceasta nu inseamna ca rominii ortodocsi nu sint capabili decit de impostura religioasa: inseamna doar ca sentimentul religios, la romini, nu acopera aproape deloc spatiul public. El poate fi cautat, si gasit, in mediul monastic, singura zona in care ortodoxia contemporana mai este inca profund autentica. Dar nu in zona publica, unde ortodoxia, dincolo de alianta ei traditionala cu statul, nu a avut alt tip de prezenta. O ilustrare clara a acestei observatii tine de faptul ca, la romini, planul ritual al religiei este complet decuplat de planul etic al comportamentului cotidian. Daca, potrivit tezei lui Max Weber, religiozitatea protestanta a putut articula o etica laica a muncii in solidaritate pe un set de valori strict religioase, in mediul ortodox rominesc nu a existat nici o cuplare intre sfera ritual-religioasa si sfera moral-politica. Etica ortodoxa nu a putut genera un comportament laic contractual, etic si cetatenesc, deoarece niciodata ortodoxia nu a fost prezenta in spatiul public cu intentia de a promova astfel de valori. De fapt, ea nu a promovat niciodata ideea de spatiu public, ca loc de manifestare legitim al autonomiei individului. Ca atare, potrivit traditiei istorice, la rominii ortodocsi religiosul este complet decuplat de etic si de civil.

Pe de alta parte, continutul acestei religiozitati de tip "lege stramoseasca" este in mare masura dominat de puterea a ceea ce fiecare comunitate apuca sa primeasca ca fiind "traditie": ponderea miturilor, superstitiilor si elementelor de religie populara fiind coplesitoare In raport cu o cultura religioasa bazata pe acuratetea conceptelor teologice.9

Spre deosebire de religia oficiala, religia traita era impregnata de superstitii, vrajitorii, descintece, farmece si obiceiuri arhaice. Valabila pentru religia traita in secolele premoderne, ea mai este valabila, schimbInd ce este de schimbat, si azi. Daca in sus, ortodoxia a acceptat sa serveasca statul, in jos ea a consimtit sa coabiteze cu extravagante forme folclorice de religiozitate populara . Or, aici apare o problema. Cind, in Rominia de azi, majoritarii isi declara afiliatia religioasa ortodoxa si analistii construiesc statistici coplesitoare pe baza acestor cifre, nimeni nu se intreaba ce mai inseamna, azi, a fi ortodox. Cei care isi bazeaza rationamentele ortodoxizante sau Ingrijorarile cetatenesti pe o statistica de tipul celor 80% care au incredere in BOR si, in acelasi timp, nu nutresc nici o incredere in alte institutii democratice, ignora faptul evident ca societatea romineasca, asemeni celei occidentale, este una profund laicizata (deoarece a suferit in mod ireversibil procesul de scoatere a religiei din sfera publica si de fixare a ei in sfera privata), ireversibil secularizata (deoarece, prin modernitate, societatea romineasca a pasit definitiv in logica transformarii valorilor religioase in valori profane) si, prin deschiderea unei piete libere a bunurilor religioase, societatea noastra a intrat si in logica pluralismului cultural care marcheaza sfirsitul suprematiei religioase a crestinismului.10 Pentru mobilizarile de mase, religia, in societatea romineasca moderna, nu poate fi decit un pretext. E drept ca, asociata cu nationalismul, religia poate inca oferi surprize: dar accentul cade pe nationalism si nu pe religie.

(Dilema Nr. 331, 11 - 17 iunie 1999 )

Biserica Ortodoxa Româna si modernitatea (II)

Horia-Roman PATAPIEVICI

Viitorul: dincolo de secularizarea interna

În ordine religioasa, problema centrala a ortodoxiei este retragerea Bisericii din secularizarea interna la care a fost pe nesimtite condusa de legaturile sale traditionale cu statul, ca principiu al regimului politic "simfonic". Fie ca vrea, fie ca nu, fiecare dintre Bisericile ortodoxe nationale va trebui sa aiba un "Vatican II" al ei. În urma rupturii în traditie produsa de modernitate, crestinismul a fost fortat sa gîndeasca modernitatea nu ca pe o catastrofa satanica (cum înca sînt tentati sa gîndeasca unii prelati ortodocsi), ci ca pe un prilej de regîndire a menirii sale istorice. Prin asimilarea lectiei religioase a modernitatii, crestinismul are sansa de a se lepada în mod radical de ideologia religioasa pe care, sub influenta secularizarii interne, toate Bisericile crestine l-au adoptat inconstient. Ceea ce trebuie gîndit este faptul decisiv ca evanghelia lui Hristos nu este o doctrina, teologia crestina nu poate fi o stiinta, afirmatiile acesteia nu sînt certe, litera evangheliilor este îndoielnica, Mîntuitorul lumii a fost omorît ca un criminal, Cuvîntul întrupat nu a vorbit o limba sacra, ci una populara, de vamesi, pescari si prostituate; - în fine, ca revelatia crestina nu este nimic fara credinta, iar credinta nu este nimic fara certitudinea pe care crestinul o poate lua numai din sine, daca a primit har. Crestinismul este o religie a sufletului si sta sau cade împreuna cu o metafizica a interiorului care refuza cunoasterea interioritatii prin traducerea ei în obiecte ale lumii fizice. Mai mult, continutul crestinismului nu este ezoteric. Totul este spus deschis, în cuvinte simple, la vedere. Suprafata crestinismului este chiar miezul. Cînd arhiereul l-a întrebat pe Iisus despre învatatura lui, raspunsul a fost: Eu am vorbit lumii deschis si nu am ascuns nimic (Ioan 18, 20). E limpede ca venirea lui Hristos si propovaduirea evangheliei pune capat revelatiilor ezoterice, lichideaza îndreptatirea atitudinii gnostice si încheie misteriile bazate pe supravietuirea traditiilor stravechi. Nici o prisca theologia nu mai e posibila dupa venirea Mîntuitorului. Totul este dat la iveala, nu mai exista învatatura secreta, toti au acces la mesajul cel mai profund, cel mai adînc. Dupa Hristos, adînc nu mai înseamna ascuns. Adînc înseamna acum trait, realizat cu trupul, faurit cu carnea. Transformarea exteriorului în interior si, apoi, iesirea din logica interioritatii fara a mai recadea în banalitatile exterioritatii. Dupa despovararea Bisericilor crestine de ideologiile religioase cu care, pîna acum, crestinismul istoric s-a identificat în mod imprudent si naiv exista un formidabil viitor al credintei în venirea Mîntuitorului.

Pîna în prezent, institutia BOR nici macar nu si-a pus problema retragerii Bisericii ortodoxe, ca purtatoare a crestinismului revelat, din angrenajul secularizant al statului laic. Dimpotriva, dupa prabusirea regimului comunist, instinctul BOR a fost sa reocupe toate pozitiile din care statul comunist o evacuase. Calugarii si preotii sînt în continuare functionari salarizati de stat. Chestiunea delicata a colaborarii clerului superior cu regimul comunist si, în special, cu securitatea comunista nu a fost niciodata pusa în interiorul Bisericii, iar aceia dintre laicii credinciosi care au facut-o, în spatiul public, au fost priviti cu dusmanie, ca inamici ai Bisericii. Exista informatii care sugereaza ca unii înalti prelati au avut grad de ofiter superior în securitatea comunista si nu este deloc o coincidenta faptul ca tocmai acestia detin azi pozitiile cele mai potrivite pentru a imprima Bisericii imaginea unei institutii întepenite în nostalgia dupa un trecut cînd reconstruit reactionar-bovaric, cînd de mult revolut. Nationalismul asociat uneori cu BOR este, în fond, nationalismul acelor prelati si nu nationalismul ortodoxiei, ca religie. Nu este nimic ortodox în dorinta conducerii BOR de a rivaliza cu megalomania arhitectonica a lui N. Ceausescu si a construi, lînga monstruoasa Casa a Poporului (actualmente Casa a Parlamentului), o replica bisericeasca gigantica (12.000 de locuri), numita, grandilocvent, "Catedrala mîntuirii neamului". Pozitia pro-sîrba si anti-occidentala a unei parti însemnate a clerului, incitatia cîte unei înalte fete bisericesti (care a facut o frumoasa cariera în timpul regimului comunist) ca Biserica sa participe în mod deschis la lupta politica, lipsa de sensibilitate a majoritatii ierarhilor fata de nedreptatile carora le-au cazut victime, uneori cu sprijin ortodox, fratii lor greco-catolici, demagogia nationalista, ritualistica sforaitoare si asiduitatea cu care statul este curtat pentru a putea smulge de la buget mai multe fonduri si privilegii cît mai însemnate - toate acestea sînt deopotriva prelungiri ale trecutului si esecuri de a întelege prezentul, doua fete ale aceluiasi fenomen: lupta gresit plasata cu modernitatea. Pozitiile celor pe care i-am amintit mai sus sugereaza ca acestia cred ca pot învinge interogatiile puse noua de Dumnezeu în prezent, întorcînd prezentul cu fata la trecut. Dar nu pentru aceasta ni s-a dat clipa prezenta. Prelati mai perspicace încearca sa acomodeze Biserica la mesajul religios al ceasului de fata. E clar însa ca viitorul nu poate apartine celor care viseaza în trecut, ci numai celor care lucreaza în prezent. Viu este doar cel aflat în lucrare.

În rezumat, am sentimentul ca ortodoxia nu este deloc o piedica de principiu în calea modernizarii societatii românesti, asa cum a argumentat I. P. Culianu în mai multe rînduri. (11) ^{Nu cred, cum par a sugera unii observatori recenti,(2) nici ca eliminarea completa a BOR din sfera publica ar rezolva problemele de integrare legislativa ale României. Sînt tentat sa cred ca scopul societatii românesti luminate ar trebui sa fie o integrare europeana nu împotriva, ci împreuna cu traditia adusa pîna la noi de Biserica Ortodoxa Româna. Faptul ca o majoritate semnificativa a cetatenilor României pare sa creada acelasi lucru sugereaza ca drumul de urmat consta nu în imaginarea unui viitor împotriva traditiilor simbolizate de BOR, ci în regîndirea raportului complicat dintre religie si modernitate, prin prisma modului concret în care societatea noastra traieste dinamica relatiei dintre laicizare, secularizare si pluralism cultural-religios.}

1. Daniel Barbu, Sapte teme de politica romineasca, Antet, 1997, p. 114 (aceste chestiuni sunt tratate mai ales la pp. 17-35; 107-127). In acelasi sens, pentru ilustrarea raportului lege stramoseasca / lege religioasa, vezi pozitia credinciosilor din Calata in chestiunea unirii cu Roma (1699): Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romine, vol. 2, Bucuresti: Editura Institutului biblic si de misiune al B.O.R., 1980, p. 304.

2. "Clerul a fost intotdeauna supus in statele romine autoritatii lumesti, reprezentata prin persoana domnului" (A. D. Xenopol, Istoria rominilor din Dacia Traiana, vol. III, editia a patra, 1988, pp. 515; 517; ca Biserica era Intr-un sens omnipotenta, dar sub ascultarea totala a statului, reprezentat de domn, este si concluzia lui C. C. Giurescu, Istoria rominilor, vol. I, editia a treia, 1938, pp. 407-8).

3. Serban Papacostea despre influenta ideologiei politice bizantine, In: M. Barbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor, Istoria Rominiei, Bucuresti: Editura Enciclopedica, 1998, pp. 171-173; 178 si 198. Despre relatiile dintre stat si biserica In tarile romine, Andrei Pippidi, Traditia politica bizantina in tarile romine in secolele XVI-XVIII, Bucuresti: Editura Academiei R.S.R., 1983, pp. 100-109.

4. Despre aceasta reasezare institutionala, vezi M. Pacurariu, op.cit., vol. 3 (1981), pp. 119-138.

5. "Fata de lume, raportul ortodoxiei este strict negativist", spunea in 1926 Mircea Florian, rezumind atitudinea ortodoxiei fata de secol prin formula "anarhie sau formalism ne varietur" ("Cultura romina si ortodoxia", in: Dreptul la memorie in lectura lui Iordan Chimet, vol. IV, Cluj: Dacia, 1993, pp. 268-269; pentru a caracteriza lapidar idealul crestinismului rasaritean, Daniel Barbu a folosit formula extra coenobio nulla salus ("Note despre spiritualitatea crestinismului rasaritean in secolele VIII-XII", Postfata la André Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, Bucuresti: Editura Meridiane, 1994, pp. 172-173).

6. Sondaj METRO MEDIA / Transilvania, 1-18 noiembrie 1990.

7. Xenopol, Istoria rominilor din Dacia Traiana, vol. IV (editia a patra, 1993), p. 407.

8. Valeriu Stan, "Un raport consular belgian din 1866 despre caracterul si moravurile rominilor" (1992), citat de D. Barbu, Sapte teme, pp. 19-21.

9. In acesti termeni caracterizeaza viata religioasa din principatele rominesti Pompiliu Teodor, "Secolul luminilor in tarile romine", in: M. Barbulescu et al., Istoria Rominiei, p. 315.

10. Jean Baechler, "Religia", in Raymond Boudon (ed.), Tratat de sociologie (1992), Humanitas, 1997, pp. 507-517.

^{11. I. P. Culianu, "Dusmanii capitalismului", în: Mircea Eliade, Bucuresti: Nemira, 1995, pp. 169-174; "Ku Klux Klan ortodox", Meridian, mai - iunie 1990, p. 64.}

^{12. Gabriel Andreescu, "Relatii internationale si ortodoxie în Estul si Sud-Estul Europei", Studii internationale, 4/1998, pp. 3-32; teza centrala a articolului este ca "principiile statului de drept se afla sub presiunea clerului si a institutiilor ortodoxiste, în mod vadit ostile proceselor de integrare în Europa institutionalizata"; ca "instrument cheie" al cresterii stabilitatii în Europa de Est si de Sud-Est, autorul propune "limitarea dominantei ortodoxe în tarile cu majoritate ortodoxa" (p. 31), premisa argumentului fiind ca exista o solidaritate naturala între ortodoxie, nationalism si traditiile premoderne - "ortodoxia se manifesta în regiune sub forma nationalismului ortodox" (p. 25).}

 

Cu respect si prietenie

Daniel Branzai