03-24-2000

Draga Mihai

Fara nici o indoiala, acest "dialog interconfesional" are menirea sa informeze si sa "formeze" convingeri personale. El nu intentioneaza sa "rezolve" diferentele, ci doar sa "respecte" aceste diferente care exista intre cele doua miscari crestine din care facem parte noi doi.

Tinand seama ca majoritatea cititorilor nostri nu stiu prea multe despre "ceilalti", iti propun sa parcurgem impreuna citeva pagini din istoria celor doua miscari crestine: Ortodoxa si Baptista.
S-ar putea ca in urma cresterii nivelului de cunoastere sa creasca si nivelul de simpatie reciproca.

Am cantarit cu grija parerea ta expusa in mesajul-raspuns dat lui Patapievici despre "Biserica, Societate si Stat". Cred ca pot adauga un punct de vedere "neoprotestant" (separarea Bisericii de Stat) doar dupa ce vom parcurge impreuna citeva realitati din istorie.

Sunt sigur ca relatarea istoriei prin ochii unui baptist este critica fata de celelalte miscari crestine. La urma urmei, britanicii au dreptate: orice parcurgere a evenimentelor din trecut este "his - story" (varianta lui) la tribunalul istoriei. Te invit la lectura si la o contrabalansare a "variantei mele" prin comentarii venite din prisma Ortodoxa.

Pentru inceput, din cauza prioritatii istorice, voi parcurge date si realitati despre Biserica Ortodoxa. 

1. O  PREZENTARE  ISTORICA  A   "ORTODOXIEI"

"Biserica Ortodoxa Rasariteana", cu numele ei oficial de Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana, dar cunoscuta si sub titulatura de biserica Greco-Ortodoxa, este una din cele trei grupari doctrinare si administrative din sinul crestinismului european. Ea are o identitate specifica datorata doctrinei despre continuitatea apostolica, datorita specificului liturgic si datorita existentei "bisericilor teritoriale surori". Aderentii ei, raspinditi altadata in partea de vest a Marii Mediterane, traiesc astazi in Balcani, in Orientul Mijlociu si in Rusia.

Termenul "ortodox" (cu semnificatia de "invatatura cea dreapta" sau de "adevarata credinta" in limba greaca) implica o deosebire polemica cu alte grupari crestine, fata de care, ortodocsia se pretinde pastratoarea exclusiva a invataturii apostolice nealterate.

Origine si specific

Ca origine, Biserica Rasariteana se trage din acelasi crestinism istoric al primelor trei secole si, in teologie, recunoaste chiar aceleasi sapte sacramente ca si biserica romano catolica.

Schisma dintre Catolicismul Apusean si Catolicismul Ortodox Rasaritean nu s-a produs din motive teologice, ci din cauza unor factori culturali si politici. Roma nu i-a putut ierta niciodata lui Constantin faptul ca a mutat capitala imperiala la Bizant (Bizantium), pe care l-a numit ulterior Constantinopol (orasul lui Constantin).

Constantinopol era asezat pe tarmul European al strimtorii Bosfor, aflata la jumatatea distantei dintre Marea Egee si Marea Neagra. Orasul aduna intre zidurile lui oameni din Europa si din Asia. In 1453, cind turcii au cucerit Imperiul Bizantin, Constantinopol a devenit capitala noului Imperiu Otoman. (Din 1930, orasul se numeste Istambul).

Teodosius I, urmasul lui Constantin la tron, a fost ultimul Cezar care a domnit peste intreg Imperiul Romano-Catolic. Dupa moartea sa (395), imperiul a fost impartit intre fii sai, Arcadius (la 17 ani) a primit stapinire peste jumatatea Rasariteana a Imperiului, iar Honorius (la 10 ani) a fost asezat la Milan sa domneasca peste jumatatea lui Apuseana. Aceasta "despartire" care trebuia in ochii contemporanilor sa fie doar vremelnica, a devenit definitiva.

Astazi, din punct de vedere cultural, despartirea dintre crestinismul Apusean (catolicism si protestantism) si crestinismul Rasaritean perpetueaza divizarea Imperiului Roman in jumatatea Apuseana, in care limba latina a fost dominanta, si jumatatea Rasariteana, in care mai toti literatii vremii foloseau limba greaca.

Incepind cu secolul IV, aceste doua jumatati s-au indepartat continuu una de cealalta. Imperiul Roman de Apus s-a prabusit sub presiunea invaziilor barbare din secolul V. Papa de la Roma, care si pina atunci se bucurase de o anumita pozitie prioritara in autoritatea exersata asupra patriarhatelor crestine, s-a trezit singurul mostenitor al si asa mult diminuatei autoritati imperiale.

Imperiul Roman de Rasarit a mai stat in picioare inca aproximativ o mie de ani, sub forma a ceea ce istoricii numesc "Imperiul Bizantin." Patriarhul Constantinopolui, capitala imperiala, s-a ridicat deasupra celorlalti patriarhi regionali si, ca un "primus inter pares" (cel dintii dintre mai multi egali) a devenit capul ecumenic al Bisericii. Totusi, ca supus cetatenesc in fata imparatilor imperiali cu puteri depline, acest patriarh nu si-a asumat niciodata o autoritate independenta asemanatoare papei de la Roma. Chiar si astazi, supunerea patriarhilor fata de autoritatea politica a natiunii-stat este o caracteristica bizantina.

Cea mai timpurie literatura crestina a fost scrisa, chiar si la Roma, in limba greaca. In primele secole, crestinismul a avut un pronuntat caracter grecesc. Incepind cu secolul V, specificul grecesc a inceput sa se piarda. Majoritatea crestinilor din Egipt si Siria, care pina atunci acceptasera subordonarea fata de cultura greaca, au decis sa se rupa de restul bisericii istorice din cauza hotaririlor luate la conciliile (sinoadele) de la Efes (431) si Calcedon (451), care stabileau primatul patriarhului de la Constantinopol. Faptul ca arabii au cucerit apoi aceste provincii a fost interpretat de unii drept o pedeapsa divina, dar a dus si mai departe la slabirea influentei sociale a jumatatii rasaritene a Bisericii.

Prin contrast, crestinatatea apuseana de limba latina s-a raspindit in teritorii de dincolo de limitele vechiului Imperiu Roman, cistigind loialitatea popoarelor din restul tarilor europene.

Doar "increstinarea" Rusiei in secolul X de catre misionari ai Constantinopolelui a mai echilibrat cu ceva balanta puterii si a intinderii sferelor de influenta dintre crestinismul Rasaritean si crestinismul Apusean.

In incordarea dintre cele doua biserici, papa de la Roma a cautat mereu sa impuna invatatura "primatului Romei". Acolo se afla doar mormintul lui Petru, cel numit de Domnul Isus "piatra" pe care va fi zidita Biserica (Mat. 16:18). Crestinatatea Rasariteana, desi a respectat intr-o oarecare masura un fel de predominanta a Romei in exersarea autoritatii in probleme de doctrina si morala, a ripostat prin afirmatia ca primatul trebuie sa fie o problema rezolvata pe considerente istorice. Atita timp cit Imparatul isi mutase resedinta la Constantinopol, orasul avea tot dreptul sa se numeasca "noua Roma."

Cele doua interpretari despre "primatul in Biserica", unul "apostolic" in Apus si altul "pragmatic" in Rasarit au coexistat timp de secole si nu au fost reconciliate nici pina astazi.

Ambitia lui Carol cel Mare (Charlemagne) de a reface in secolul IX integritatea Imperiului Roman de altadata a dus la primul conflict deschis dintre cele doua biserici. Carol cel Mare a vrut sa reaseze Roma in primatul de capitala Imperiala si sa refaca "Sfintul Imperiu Romano-Catolic". (O a doua incercare de refacere a Imperiului ii va apartine lui Napoleon, iar o a treia lui Hitler. Yineti minte mult trimbitatul "al treilea Reicht", ce trebuia sa dainuie si el o mie de ani?). Pentru a intoarce simpatiile tuturor crestinilor spre scaunul papal de la Roma, Carol cel Mare a cerut "episcopilor" apuseni sa gaseasca "un nod in papura" patriarhului de la Constantinopole si sa-l declare "eretic."

Incapabili sa gaseasca ceva de esenta, episcopii s-au agatat de mici diferente de limbaj doctrinar si de liturghie. Astfel, faptul ca in marturisirea de crez a bisericii Rasaritene era scris ca "Duhul Sfint purcede de la Tatal" (numai), nu "de la Fiul si de la Tatal" (filioaue) cum scria in marturisirea bisericii Apusene a devenit principalul "cap de acuzare." Un al doilea mar al discordiei a fost data la care se sarbatorea Pastele, iar un al treilea: daca piinea de la Cina trebuie sa fie dospita sau nu.

Astfel de "diferente" ireconciliabile au cauzat in anul 1054 o "excomunicare reciproca", semnata de Papa Leo al X-lea si de Mihai Cerularius, patriarhul Constantinopolui. Aceasta "afurisire reciproca" s-a mentinut pina in anul 1965. Infama cruciada "a IV-a" din anul 1204, prin care crestinatatea apuseana a cucerit Constantinopolul, l-a inlaturat pe imparatul bizantin si a asezat in locul lui pe tron un patriarh latin aservit papei, a cauzat in crestinatatea rasariteana un resentiment adinc ce a zadarnicit de atunci toate incercarile de impacare.

Inspre secolul XVII, Biserica Rasariteana a fost asediata din trei directii: din partea musulmanilor, din partea catolicismului si din partea protestantismului.

Biserica "Unita"

In Polonia, unde traiau un mare numar de ortodocsi, asaltul catolic a fost dezlantuit cu ferocitate. Din cauza distantei, patriarhul de la Constantinopol, sub a carui jurisdictie se afla Polonia, n-a putut sa exercite un control real asupra vietii religioase. Din cauza aceasta, episcopii ortodocsi erau asezati in slujba de catre regele catolic. In nenumarate ocazii, autoritatile Romano-catolice din Polonia au incercat sa forteze biserica Ortodoxa sa se subordoneze papei. Cei mai activi in directia aceasta au fost "iezuitii." Ca urmare, un numar apreciabil de oficiali ortodocsi au acceptat primatul si suprematia pontifului roman, formind Biserica "unita." Membrii acestei biserici au fost numiti "catolici de rit oriental." Treptat, sub presiunile si persecutia exercitata de Roma, biserica ortodoxa din Polonia a incetat sa mai existe, autoritatile recunoscind oficial doar Biserica Unita.

Un patriarh ... reformat!

O relatie mai pasnica a existat intre Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana si reprezentantii protestantismului. In anul 1573 a inceput un schimb de idei intre Protestantism si Ortodoxie. Un grup de invatati Lutherani din Tubingen a fost invitati la Constantinopol. Stiind-o advesara a Romei, protestantii au sperat sa aduca Biserica Rasariteana la principiile Reformei. In discutiile purtate cu patriarhul Ieremia al II-lea, ei i-au inminat o copie a Marturisirii de credinta de la Augsburg si o colectie de predici ale lui Luther. Reprezentantii Bisericii Ortodoxe cautau insa mai degraba o unire in scopuri de dominatie politica, decit o dezvoltare doctrinara. Cind cea dintii s-a dovedit nerealizabila, Ieremia al II-lea a publicat o serie de "Raspunsuri" (1576, 1579 si 1581), reafirmind pozitia traditionala a Bisericii Ortodoxe in probleme legate de "autoritatea eclesiastica a scrierilor patristice, cele sapte sacramente, rugaciunea pentru morti si rugaciunile indreptate Mariei si sfintilor."

Din toate articolele "Marturisirii de credinta" de la Augsburg, Ieremia al II-lea nu a acceptat decit importanta sinodadelor ecumenice si faptul ca preotii se pot casatori. Desi relatiile dintre ortodoxie si protestantism n-au mai continuat cu aceiasi intensitate pe vremea lui Ieremia, ele au fost intotdeauna politicoase si lipsite de orice incercare de constringere.

Ideile din documentele reformate Lutherane l-au influentat foarte mult insa pe Ciril Lucaris (1572-1638), care a ajuns primul si, pina acum singurul, patriarh "reformat" al ortodoxiei!

Ciril Lucaris a fost un preot grec pe care persecutiile declansate de Romano-Catolici asupra ortodocsilor din Polonia l-au facut sa se umple de o aversiune neimpacata fata de scaunul papal. Cind a devenit patriarh al Constantinopolui, Ciril si-a dedicat toate eforturile pentru contracararea tuturor influentelor romano-catolice din teritoriile imperiului otoman. Pentru aceasta, el a cerut si capatat ajutorul ambasadelor tarilor protestante din Constantinopol si a solicitat suport teologic din partea miscarii calviniste. In 1629, Ciril a publicat "Confesiunile" sale, o culegere de articole doctrinare cu un foarte pronuntat ton reformat. Ele afirma autoritatea Scripturii asupra Bisericii, neaga infailibilitatea bisericii, accepta doar cele doua sacramente la care se oprisera si reformatorii: Botezul si Cina Domnului si neaga cu desavirsire notiunile de transubstantiere si purgatoriu. Domnia lui Ciril ca patriarh al bisericii a fost zbuciumata, el fiind depus si reasezat in slujba de nu mai putin de cinci ori. In final, Ciril o fost omorit de masinatiunile politice si a fost spinzurat ("mazilit") de turci. Sub presiunea autoritatilor din Imperiul otoman, care nu doreau o unire cu Europa apuseana, ci cucerirea ei prin forta si dictat, toate sinoadele ecumenice ale Bisericii Ortodoxe dintre anii 1638 si 1691 au condamnat cu tarie "confesiunile" calviniste ale lui Ciril Lucaris. Se punea astfel capat uneia dintre putinele miscari de "reforma" din sinul Bisericii Ortodoxe Rasaritene.

Astept comentariile si adaugirile tale.

Cu respect si prietenie

Daniel Branzai