4-6-2000

Draga Daniel,

In ultimul tau mesaj faci o distinctie între "religie" si "credinta", între formele religioase si relatia personala cu Hristos, între "preot carierist" si "prezbiter spiritual" (termenii se pot împerechea si invers). Cred ca pâna la un anumit punct, aceasta distinctie este binevenita. Într-adevar, o religie care nu atinge inima omului ca sa-l aduca aproape de Hristos este zadarnica. Domnul Iisus ne-a învatat în predica de pe munte, "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri." Aceasta severa avertizare este valabila atât pentru ortodocsi, cât si pentru baptisti, cât si pentru orice alt crestin.

Noi toti avem o mare capacitate de auto-amagire. Ortodoxul se poate auto-însela crezând ca este suficient sa participe de vreo câteva ori pe an la slujbe, sa fie trecut în registrul vreunei biserici si sa-si faca în graba semnul crucii înaintea unei icoane. Baptistul se poate auto-însela crezând ca are mântuirea în buzunar pentru ca a fost un moment în viata în care a spus "Doamne, vino în inima mea." Este regretabil ca multi oameni cauta sa afle care este minimul pe care trebuie sa-l împlineasca pentru a fi mântuiti, când de fapt preocuparea noastra ar trebui sa fie de a face maximum pentru a-L cunoaste si de a ne apropia de Dumnezeu.

Îti marturisesc faptul ca la început m-am apropiat de Ortodoxie exact pentru ca am descoperit acolo aceasta credinta a inimii, drept sa spun într-un loc în care nu ma asteptam. Aceasta descoperire am facut-o citind cartea "The Art of Prayer", care contine o introducere scrisa de episcopul ortodox englez Kalistros Ware si citate din diferiti sfinti, mai ales din sfântul rus Teofan Zavorâtul, care a trait în secolul XIX. Am întâlnit acolo o atitudine apropiata de cea a patriarhului Iacov, care s-a luptat cu Îngerul lui Dumnezeu si nu L-a lasat sa plece decât dupa ce a primit o binecuvântare. Am descoperit astfel ca în Biserica Ortodoxa exista aceasta traditie a luptei pentru desavârsire, o lupta care are un singur tel: cunoasterea intima a lui Dumnezeu prin curatirea inimii de patimi si pacate.

Cuvântul cheie care descrie în Ortodoxie metoda de lupta spirituala a crestinului este acela de asceza. Multi cred în mod gresit ca viata de asceza este doar pentru calugari. Nimic mai gresit. Casatoria sau calugaria sunt doua vocatii diferite, doua stiluri de viata diferite, dar unite prin aceeasi chemare catre îndumnezeire. Ambele vocatii au nevoie de aceasta cale a ascezei, care nu înseamna o auto-biciuire fara sens, ci un efort neîncetat de apropiere de Hristos, efort care cere înfrânari si asprime. A fi un ascet înseamna a fi un atlet al lui Hristos, unul care-si supune viata unei discipline aspre în vederea câstigarii Împaratiei. Acest efort se manifesta uneori într-o ascultare exterioara de anumite reguli, dar coboara pâna în strafundurile inimii unde descopera si înlatura orice obstacol care se împotriveste lui Dumnezeu. Truda si lupta ascetului, a atletului lui Hristos, este o împlinire a cuvintelor Domnului Iisus care ne spune ca "Împaratia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea."

Iata deci, sunt de acord cu tine ca orice religie care nu atinge inima nu este de folos celui care o practica, protestant, ortodox sau catolic. Dar afirmând aceasta, as dori sa spun de asemenea ca formele de manifestare a credintei si traditiile au nu numai un aspect exterior, ci si unul care este intim legat de starea inimii noastre. Îndraznesc chiar sa spun ca respingerea totala a acestor forme, departe de a fi o virtute, poate exprima de fapt o stare de revolta si de mândrie spirituala.

Poate pentru unii credinciosi neoprotestanti este usor sa critice formele pe care le vad în bisericile ortodoxe. Dar, as dori sa-ti prezint acest caz ipotetic. Un nou membru în biserica pe care o conduci vine la tine si îti spune, "Propun ca de acum înainte ora de rugaciune sa fie mutata dupa ora prânzului, scoala biblica sa se faca prin teste scrise si, pe baza învataturii despre preotia universala, fiecare credincios sa predice prin rotatie câte 20 de minute în fiecare duminica." Daca nu esti de acord cu o astfel de revolutie, acest nou membru îsi formeaza un grup de aderenti în biserica si te acuza de tendinte clericale, pentru ca tii cu toata puterea de niste forme goale care nu sunt exact descrise în Scriptura. În cele din urma biserica se scindeaza si instigatorul acestei ruperi a bisericii este aplaudat ca un om spiritual care a avut curajul sa reformeze biserica si sa înfrunte un traditionalist.

Ce concluzie poti trage despre un astfel de "reformator"? Eu as trage concluzia ca este animat de mândrie, de dorinta de a se auto-promova si de a stapâni peste altii. Din pacate, am asistat la situatii de felul acesta în anumite biserici baptiste. Ceea ce vreau sa scot în evidenta este ca atitudinea noastra fata de formele si traditiile bisericii reflecta starea inimii noastre, care poate fi una de umila acceptare a ceea ce au creat înaintasii nostri, sau una de revolta si mândrie spirituala, de încredintare ca suntem ceva mai destepti si mai spirituali decât altii. Incidental, as dori sa remarc ca cei mai multi baptisti pe care îi cunosc nu se afla într-o asemenea stare de revolta. Într-adevar, ei resping traditiile ortodoxe nu ca o atitudine de revolta fata de Biserica, ci pentru ca au crescut si au învatat alte traditii, pe cele baptiste. În aceasta situatie am fost eu. Chiar si multi dintre cei care s-au convertit de la Biserica Ortodoxa devenind baptisti au facut-o, dupa parerea mea, pentru ca nu au cunoscut cu adevarat esenta Ortodoxiei. De aceasta ne-cunoastere sunt responsabili într-un fel ei însisi, dar uneori si preotii care nu s-au straduit sa-i învete si sa le satisfaca întrebarile si cautarile inimii. Într-o cu totul alta categorie sunt preotii care vor sa faca revolutii, cum a fost Tudor Popescu, care a hotarât de la sine ca liturghia de 1500 de ani a lui Ioan Chirsostomul nu este buna si trebuie schimbata.

Din aceasta perspectiva, as dori sa dau câteva exemple în care respectarea traditiei este o expresie a unei spiritualitati sanatoase.

Învataturile Bisericii

Nici un crestin adevarat nu contesta adevarul ca Scriptra contine cuvântul lui Dumnezeu, fara greseala si înzestrat cu autoritate. Dar principiul protestant Sola Scriptura – NUMAI Scriptura – ascunde în sine ispita de respinge unele învataturi ale Bisericii, învataturi care sunt o comoara pentru toti crestinii. Ce poti crede despre un membru din biserica ta care ar respinge tot ce vine de la amvon, în favoarea propriilor lui interpretari? In biserica baptista din Bucuresti în care eram membru în anii 70, un credincios a pornit o tulburare afirmând ca în întelegerea lui pastorul numai trebuie platit deoarece Evanghelia trebuie vestita din dragoste, nu pentru bani. El a respins încercarile de a-l corecta, aducând ca argument propria lui interpretare a Scripturii, opusa interpretarii traditionale a bisericii.

Respectul fata de preoti

Am cunoscut o credincioasa care în Romania era ortodoxa, dar aici în Statele Unite a devenit baptista, dupa ce a fost primita cu multa caldura într-o biserica baptista americana. Aflând ca eu si sotia mea am devenit ortodocsi, ea ne-a declarat ca nu se va mai întoarce niciodata la Ortodoxie, pentru ca nu vrea sa mai sarute din nou mana vreunui preot. Dupa parerea mea, în cazul ei aceasta respingere a unei traditii ortodoxe era mai degraba expresia unei mândrii spirituale. Marturisesc fara teama ca eu sarut mana preotului si nu gasesc nimic ofensiv în acest gest. Este felul meu de a exprima fizic respectul fata de preot, este ca si cum i-as spune, "Tu esti învatatorul meu prin care-mi vorbeste Hristos, esti pazitorul si pastorul sufletului meu." Este oare o rusine sa facem acest gest de umilinta, atât de neobisnuit în cultura supra-individualista americana?

Ai scris în mesajul tau despre tendintele clericaliste ale unor preoti. Daca un preot are pretentii nejustificate, aceasta este problema lui. Dar problema noastra este ca nu ascultam îndeajuns ce ne învata preotii. Chiar si sarutul mâinii preotului este un gest gol daca nu este însotit de o adevarata umilinta si ascultare. Problema Ortodoxiei în România nu este un prea mare respect ci un prea mic respect pentru preoti. Ce fel de renastere spirituala ar experimenta poporul roman daca fiecare ortodox s-ar duce la preot si i-ar spune, "Parinte, ce sa fac ca sa fiu mântuit? Invata-ma si te voi asculta ca pe stapânul meu."

Spovedania

In bisericile baptiste am învatat ca spovedania este inutila, pentru ca nu avem nevoie de un mijlocitor între noi si Dumnezeu. Dar nu este oare posibil ca uneori aceasta învatatura sa fie o justificare a unei mândrii spirituale? Nu ma pun oare în primejdie atunci când spun ca îmi rezolv singur problemele si nu am nevoie de ajutor? Nu cadem uneori în ispita de a lua prea usor pacatul, pentru ca îl putem marturisi direct lui Dumnezeu, fara ca vreun om sa nu mai stie de el?

La spovedanie nu îmi marturisesc doar preotului pacatele, ci lui Dumnezeu, în prezenta preotului. Cand ma spovedesc, nu preotul este cel care ma iarta, ci Dumnezeu. Preotul nu face decât sa rosteasca acea iertare, care devine astfel mai clara si mai reala pentru mine. Pentru ca sunt un pacatos slab, am nevoie de aceasta "proptea" a credintei mele. Respectând aceasta traditie a spovedaniei nu ma supun doar unor obiceiuri goale, ci recunosc starea mea de pacatos care nu-si poate rezolva singur problemele, ci are nevoie de ajutor.

Am încercat deci sa ilustrez faptul ca, departe de a se opune credintei ascunse în inima, formele sau traditiile sunt tocmai un mod de manifestare a unei vieti spirituale sanatoase. Nu vorbesc de orice forma sau traditie, ci de acelea transmise în istoria de aproape 2000 de ani a Bisericii. Cel care le practica fara credinta ascunsa a inimii se auto-amageste. Dar si cel care le respinge se lipseste pe sine însusi de un ajutor nepretuit pe calea mântuirii.

Domnul sa ne ajute pe aceasta cale!

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara