mihai13

4-17-2000

Daniel,

Sunt cu totul de acord cu tine ca exista în societate o devalorizare si o pervertire a adevaratei semnificatii si realitati a sarbatorii Pastelui. Amestecarea crucii lui Hristos cu iepurasii si ouale vopsite creeaza confuzii atât printre crestini cât si printre necrestini. Patrunderea unor astfel de traditii straine de credinta adevarata este un fenomen trist dar de care trebuie sa ne ferim întotdeauna. Un minimum necesar este sa separam simbolurile crestine de traditiile populare necrestine, caruia chiar daca le practicam trebuie sa le dam un loc diferit si mai putin important în viata noastra. Personal nu am nimic împotriva oualor vopsite, chiar îmi face placere când fetitele mele se joaca cu ele, dar de aici pâna la a le prezenta ca simboluri esentiale ale Învierii este o mare distanta.

Din pacate, influentele lumii ne pândesc la orice colt si trebuie sa ne pazim cu vigilenta de ele. Îmi amintesc cum am vazut odata în Londra o reclama enorma pe autostrada, în care era pictat un înger, probabil Gabriel, care spunea, "Va aduc o veste buna!" Vestea buna era o sticla cu vodka, careia I se facea de fapt reclama. La ce decadere a ajuns cultura britanica care accepta prezentarea publica a acestei perversiuni, în care o istorie crestina este folosita pentru a vinde bauturi alcoolice! Îmi place sa cred ca în România o astfel de reclama nu ar fi asa usor acceptata.

Pentru mine este important sa declar ca toate "smintelile" pe care le amintesti în legatura cu Pastele nu au nimic de-a face cu Ortodoxia, si ca preotii sau credinciosii ortodocsi adevarati le resping asa cum le resping si baptistii.

În mesajul cu privire la Paste am observat o serie de afirmatii fata de care am comentarii. Probabil te-ai asteptat si tu la o reactie din partea mea.

In trecut, dezgustul fata de abuzurile si compromisurile din Biserica si din "societatea asa zis crestina", a produs fenomenul monastic.

Monasticismul este mai mult decât o reactie la compromisurile lumii. Într-un anumit fel Hristos a fost monastic, nefiind casatorit si petrecând timp în pustie, asemenea altor calugari care L-au imitat. Apostolul Pavel a fost un monastic, retras în pustie ani de zile, înainte de începerea lucrarii lui misionare. Cei mai multi s-au dedicat unei astfel de vieti din dragoste fata de Dumnezeu, într-o cautare sincera a cunoasterii Lui, în practicarea postului si rugaciunii. Hristos ne spune ca unii s-au facut fameni pentru Împaratia lui Dumnezeu. Pavel recomanda viata de celibat ca o viata în care omul se poate dedica mai deplin lui Dumnezeu.

Ortodoxia are o profunda si bogata traditie monastica. Nu este deloc surprinzator ca atâtia credinciosi au ales calea monasticismului, nu neaparat ca fuga de compromisuri ci din dragoste pentru Hristos. Biserica are nevoie de astfel de oameni care sa-si curete sufletul si sa se roage. Din pacate, acesta este o alternativa biblica de viata care s-a pierdut complet în protestantism. Mai mult decât atât, cei mai multi protestanti privesc viata monastica drept o aberatie, o evadare nebiblica de la datoria de a fi martori ai lui Hristos în lume, uitând ca de fapt calugarii nu sunt complet izolati de contactele umane si ca linistea manastirii este mai favorabila marturiei crestine decât afacerile lumii.

În traditia ortodoxa, calugarii petrec majoritatea timpului în post si rugaciune, dar continua sa se întâlneasca cu oameni, care vin la manastiri tocmai pentru ca asteapta acolo sfaturi spirituale si sprijin în framântarile lor. Îndraznesc sa cred ca, fiind confruntat cu probleme spirituale, astept mai degraba ajutor si sprijin în rugaciune de la un calugar decât de la un businessman crestin.

Bazata prin excelenta pe "fapte bune", doctrina mintuirii din Biserica Ortodocsa exclude cu desavirsire justificarea "numai prin har si prin credinta", atât de draga protestantilor.

Cred ca aceasta fraza cuprinde în ea o enorma neîntelegere a Ortodoxiei.

Expresia "numai prin credinta" a fost introdusa de Luther ca reactie împotriva exagerarilor catolice, care pretindeau o acumulare de merite, uneori platite prin cumpararea de indulgente. Ceea ce a fost initial o buna intentie la Luther a devenit ulterior o capcana si un pericol de auto-înselare.

Luther a tradus în limba germana textul "prin har sunteti mântuiti, prin credinta", adaugând de la sine cuvântul "numai", adica "numai prin credinta". Dupa publicarea Bibliei germane, un teolog I-a atras atentia asupra acestei adaugiri nepermise la textul Scripturii. Raspunsul lui Luther a fost, "Daca Doctor Luther spune <numai> autunci este <numai>. Cei care spun astfel sunt papistasi, si toti papistasii sunt magari." În traducerile moderne, cuvântul "numai" nu apare, dar pervertirea învataturii crestine a ramas în continuare.

Când Pavel a scris ca prin credinta suntem mântuiti, nu prin fapte, el argumenta împotriva conceptiei fariseice care implica aceeasi acumulare de merite, complet divortata de starea interioara a inimii. Faptele fariseilor erau "desavârsite" pâna acolo încât ei plateau zeciuiala din cimbru sau marar. Ei credeau ca faptele legii sunt suficiente pentru mântuire. Împotriva acestei conceptii s-a ridicat Pavel, dar el nu a afirmat niciodata ca suntem mântuiti "numai" prin credinta. Doctrina lui Luther despre "numai prin credinta" contrazice imediat textul atât de clar din epistola lui Iacov, care subliniaza importanta faptelor. "Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are?" întreaba Iacov. Aceasta l-a deranjat pe Luther, care a cerut excluderea Epistolei lui Iacov din Canonul Noului Testament, împreuna cu Epistola lui Iuda si cartea Apocalipsei.

Care este deci adevarul? Suntem mântuiti numai prin fapte? Nu, aceasta îl contrazice pe Pavel. Suntem mântuiti numai prin credinta? Nu, aceasta îl contrazice pe Iacov. Avem deci nevoie de 50% credinta si 50% fapte? Sau poate 90% credinta si 10% fapte? Nici una dintre aceste teorii nu este corecta.

Teologia ortodoxa a dezvoltat termenul de sinergie care da un raspuns la aceasta întrebare. Sinergia înseamna manifestarea concomitenta a doua realitati care se întrepatrund si nu pot fi separate. Una se exprima prin cealalta, prima o împlineste pe cea de a doua. În ce priveste credinta si faptele, ele se afla într-o astfel de relatie de sinergie. Într-adevar, credinta adevarata, credinta mântuitoare se manifesta întotdeauna prin fapte, prin rezultate exterioare. Credinta lui Avram, care I-a fost socotita drept neprihanire a fost credinta care s-a manifestat prin plecarea din tara parintilor lui, printr-o ascultare gata sa jertfeasca pe singurul lui fiu. Dar, în acelasi timp, singurele fapte care conteaza pentru Dumnezeu sunt acelea care se fac prin credinta în El si pentru El, faptele credintei. Daca Ted Turner a donat un miliard de dolari ca sa plateasca pentru avorturi în China, aceasta nu a fost o fapta a credintei, în ciuda aparentei de bunavointa. Credinta si faptele, sau adevarata credinta si adevaratele fapte se întrepatrund si nu pot fi despartite.

As dori sa te corectez si sa afirm ca Biserica Ortodoxa nu crede într-o mântuire "în excelenta prin fapte bune", asa cum apare în textul tau. Dimpotriva, ea crede ca faptele bune, despartite de credinta lui Hristos sunt gunoaie fara valoare. Pentru ortodox, meritele nu au nici un sens, nici nu se poate vorbi de merite înaintea lui Dumnezeu. Dar martirajul, ascetismul, facerea de bine, participarea la taine, toate acestea sunt fapte care duc la mântuire atunci când sunt facute în credinta lui Hristos si sunt manifestari ale acestei credinte.

Probabil ai dreptate când afirmi ca "justificarea numai prin har si prin credinta" este atât de draga protestantilor. Dar pentru mine aceasta fraza ramâne goala, pentru ca nu-mi pot imagina o viata de pura credinta, despartita de fapte, "numai prin credinta". Conceptul vietii de "numai credinta" este abstract si de nerecunoscut în realitate. Poate cineva fi mântuit într-o viata de destrabalare dar care ascunde un fel de credinta abstracta? Cum spune Apostolul Iacov, daca cineva are fapte, pot ghici ca are si credinta; dar daca nu are fapte, de unde pot sti ca exista o credinta?

Cred deci ca expresia "numai prin credinta" este în cel mai bun caz o abstractie goala de continut, dar cel mai probabil o capcana care ne da iluzia ca putem fi usor mântuiti printr-o simpla acceptare mintala a unor doctrine, fara nici o lupta, fara ducerea zilnica a crucii, fara efort, fara renuntare, fara jertfa.

În mesajul tau, gasesc scris în continuare ….

Spre deosebire de protestantism, care prin convertirea si botezarea adultilor, subliniaza totala depravare a firii umane si absoluta necesitate a lepadarii de sine si a "nasterii din nou" pentru "îmbracarea cu Christos", ortodocsia, plasând "nasterea din nou" in momentul botezului aplicat copiilor, trebuie sa faca un compromis cu firea pamânteasca, atribuindu-i un anumit potential de divinitate:

"Îndumnezeirea este prefacerea spirituala care se sprijina pe o calitate a firi ... aici este vorba de o transcendere reala a firii, de o continua depasire a ei prin iradierea harului necreat din umanitatea lui Christos îndumnezeita, pâna ce crestinul ajunge "la starea barbatului desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Christos" (Efes. 4:13) (citat din Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, pag. 219).

Acest citat din Ion Bria, care descrie în mod corect învatatura ortodoxa, este gresit interpretat, probabil dintr-o neîntelegere a cuvântului "fire". Te rog sa observi ca Bria nu spune "firea pamânteasca". Problema este ca în limba româna folosim cuvântul "fire" în doua sensuri diferite. Primul este acela de "fire pamânteasca" (care apare de exemplu în traducerea lui Cornilescu), de "carne" (în traducerea ortodoxa) si se refera la realitatea coruptiei omului prin pacat. Dupa câte stiu, termenul grecesc original este acela de "sarx" si probabil traducerea ortodoxa este mai fidela. Al doilea termen este acela de "natura umana", nu cea corupta de pacat, ci de natura originala a omului, asa cum a fost creat de Dumnezeu.

Firea omului, natura umana creata de Dumnezeu - la care se refera Ion Bria - este perfectabila, în sensul ca poate fi îndumnezeita. Adam a fost creat cu aceasta fire, fara pacat, dar înca ne-îndumnezeita. El a avut potentialul de a fi îndumnezeit printr-o partasie continua cu Dumnezeu, prin patrunderea lui de energiile divine, dar a ales pacatul. Hristos a avut aceasta natura umana, care a putut fi "perfectata", slavita, nu pentru ca ar fi avut în sine pacat, ci pentru ca initial slava lui Dumnezeu nu era înca vizibila în ea. Ea a crescut în îndumnezeire la Schimbarea la Fata, când trupul si hainele lui Hristos au stralucit de lumina Dumnezeiasca. Aceeasi natura mai mult patrunsa de energia Dumnezeirii a fost vazuta de Apostolul Ioan pe insula Patmos.

În teologia ortodoxa, omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dupa cadere, omul a pastrat ceva din chipul lui Dumnezeu (de aceea este creativ, cu sensibilitate morala, inteligent, uneori bun) dar a pierdut complet asemanarea cu Dumnezeu. Îndumnezeirea este recâstigarea acestei asemanari, care de altfel nu poate fi facuta de om însusi, ci doar prin har, dar cu cooperarea omului. Credinta care lucreaza prin fapte produce în noi acest proces de îndumnezeire care se împlineste atunci când vom fi cu Hristos si se continua în eternitate, pentru ca Dumnezeu este ascuns si infinit iar noi fiinte finite care putem creste de-a pururi în unirea cu El.

În acest context, nu înteleg afirmatia dupa care Ortodoxia ar face compromisuri cu "firea pamânteasca". Daca prin fire întelegem aici "sarx", "carnea", "natura pacatului", Ortodoxia nu are decât o solutie: moartea firii prin unirea mistica cu moartea lui Hristos. Acesta este rostul ascezei: omorârea firii din madularele noastre. Sfintii ortodocsi au fost constienti de starea disperata de pacat si de necesitatea mortii. De aceea Ortodoxia înseamna lupta, efort, transpiratie, moarte, renuntare, umilinta, asceza. De aceea ortodocsii practica postul într-un mod consistent si metodic, mai mult si mai serios decât protestantii. De aceea multi ortodocsi renunta complet la lume si se retrag la manastire. Unde este deci compromisul cu "firea pamânteasca"?

Daca, pe de alta parte, prin fire se întelege natura umana creata de Dumnezeu, care poarta chipul Lui si potentialul asemanarii Lui prin lucrarea harului divin, atunci Ion Bria are perfecta dreptate sa se refere la "prefacerea spirituala care se bazeaza pe o calitate a firii". Aceasta prefacere devine posibila dupa botez, care în mod tainic aduce în om moartea si învierea Domnului Iisus.

Interpretarea data în textul mesajului tau este deci deficienta. Ea confunda "firea pamânteasca" ca natura a pacatului cu "natura umana susceptibila dumnezeirii" la care se refera Ion Bria. Ar fi absurd sa credem ca teologia ortodoxa ar pretinde ca pacatul poate fi îndumnezeit.

Daniel,

Poate ca unii cititori vor avea impresia ca uneori judec aspru protestantismul. Unii mi-au scris si s-au plâns ca sunt ironic cu privire la baptisti. Departe de mine o asemenea intentie! Doresc sa declar ca îi iubesc pe baptisti, ca mama, tatal si sora mea sunt baptisti si ca cei mai multi baptisti pe care îi cunosc sunt oameni buni cu care îmi place sa fiu prieten. În acelasi timp, atunci când vorbim despre subiecte importante cum ar fi mântuirea, cred ca este important sa fim credinciosi adevarului, chiar cu riscul de a aparea asprii sau a supara anumite sensibilitati. Idealul meu este sa fim drepti în ce priveste învatatura, dar iubitori în ce priveste oamenii. Spunând aceasta, ma deschid si eu oricarei critici, dar pe care as dori-o în acelasi spirit pe care l-am pastrat pâna acum în acest dialog.

Te asigur din nou de toata dragostea mea.

În Hristos,

Mihai Oara