Mai 3, 2000

Daniel,

În ultimul meu raspuns am scris despre istoricitatea Bisericii Ortodoxe, acesta fiind era subiectul discutiei noastre. Suntem însa de acord ca nici vechimea nici modernitatea unei biserici este cea care ne asigura mântuirea. Mântuirea noastra a fost câstigata de lucrarea lui Hristos si ne-o însusim prin credinta în El, manifestata prin faptele credintei. Dar noi nu suntem mântuiti doar ca indivizi izolati, ci împreuna, în Biserica, în partasia sfintilor.

În ultimul tau mesaj îmi ceri sa compar câteva articole pe tema Pastelui, articole scrise de protestanti sau de ortodocsi. O astfel de comparatie este dificila pentru ca, asa cum spun englezii, am compara merele cu portocalele. Articolele au scopuri diferite si se adreseaza unor audiente diferite. As dori totusi sa fac anumite comentarii, mai degraba cu privire la tonul acestor articole.

• Predica lui Grigorie Palama manifesta geniul unuia dintre cei mai mari teologi ortodocsi. Ea ne da învatatura pentru mintile noastre si îndemnuri pentru inimile noastre si este actuala si relevanta pentru toate epocile.
• Lucrarea lui Radu Comanescu - care probabil este neoprotestant - are un caracter apologetic. Apreciez limpezimea argumentelor cu privire la înviere. Spiritul ceva mai rationalist si modern este tipic teologilor protestanti. Articolul mi-a placut si cred ca este folositor tuturor crestinilor sau necrestinilor care au dubii privitoare la Înviere.
• Articolul Ieromonahului Iuvenalie Ionascu - pe care am avut bucuria si onoarea sa-l cunosc într-o recenta calatorie la Roma - este pentru mine plina de farmec, dar probabil ceva mai greu de înteles pentru cei care nu cunosc Ortodoxia. Într-adevar, protestantii prefera uneori expunerile logice si rationale, alte ori îndemnurile încarcate de emotie. În contrast cu acestea, stilul ortodox este mai degraba sobru si mistic, încercând sa atinga mai mult spiritul sau inima omului, si mai putin emotiile sau mintea. În plus, liturghia ortodoxa descrisa în articol este plina de simboluri pe care protestantii din pacate le vad ca "forme goale", dar care de fapt reprezinta atingerea Duhului Sfânt care transforma lumea fizica dintr-o realitate rece si impersonala, într-un mesaj al dragostei si prezentei divine.
• În sfârsit, articolul despre minunea din Ierusalim are un caracter cu totul diferit si banuiesc ca la acest articol te-ai referit atunci când ai mentionat credulitatea. Parerea mea este ca trebuie întotdeauna sa fim circumspecti atunci când este vorba de minuni. Nu este cazul nici sa le respingem imediat, nici sa le acceptam fara o anumita cercetare. Credulitatea poate fi un pacat tot atât de mare ca si necredinta. În ce ma priveste, sunt scandalizat de emisiunile unor tele-evanghelisti neoprotestanti americani care reusesc sa ne ofere câte 20 de vindecari miraculoase la fiecare emisiune, într-o atmosfera de circ si exaltare emotionala nedemna de Biserica lui Hristos.

Daniel,

Pentru ca am pomenit deja ceva despre diferentele dintre stilul ortodox si cel protestant sau neoprotestant, as dori sa mai adaug câteva gânduri cu privire la acest subiect.

Trecerea la Ortodoxie a însemnat pentru mine nu doar schimbarea unei biserici sau reconsiderarea unor învataturi, ci si o adoptare a unui nou mod de a gândi si de a ma comporta. Exista într-adevar un mod de gândire si de traire ortodox care în multe privinte se deosebeste de cel neoprotestant. Iata câteva repere:

Gândirea mistica

Probabil noi toti am mostenit din anii comunismului o anumita neîntelegere sau respingere a misticismului. Dar gândirea mistica este cea care ne ajuta sa-L vedem pe Dumnezeu dincolo de realitatea imediata. "Mistic" înseamna "misterios", "tainic" si este o recunoastere a prezentei nevazute sau ascunse a Dumnezeului transcendent. În sensul acesta, Liturghia, icoanele sau rugaciunea au un caracter tainic. Aceasta înseamna ca nu le putem descifra doar prin simturi sau ratiune, ca le putem întelege doar prin duhul nostru, înfiorându-ne înaintea prezentei lui Dumnezeu.

Ca baptist, am învatat ca rugaciunea nu este altceva decât un dialog cu Dumnezeu, chiar daca El este nevazut. Ca ortodox, atunci când ma rog sunt uimit si înfiorat în duhul meu, pentru ca stiu ca în mod tainic ating Divinitatea. Ca baptist, credeam ca pâinea si vinul de la Cina Domnului nu sunt altceva decât simboluri, oarecum arbitrare, pentru ca în fond o predica buna putea tot atât de bine sa-mi aminteasca de suferintele Domnului si de venirea Lui. Ca ortodox, ma apropii de ele cu teama si cutremur, pentru ca le cred a fi cu adevarat trupul si sângele Logosului Divin. Ca baptist, marturisirea unui pacat, facuta uneori unui prieten nu era decât un mijloc de eliberare psihologica (în fond era suficient sa-I marturisesc lui Dumnezeu). Ca ortodox, spovedania, marturisirea pacatului lui Dumnezeu în prezenta unui preot este o taina, pentru ca prin ea sunt atins de Tatal, Fiul si Duhul Sfânt care îmi vindeca boala sufletului meu.

 

Sobrietatea

Modul de gândire ortodox respinge emotionalismul excesiv, exaltarea sau triumfalismul. Îmi aduc aminte cum în bisericile baptiste, în serviciile religioase se apreciau predicile "puternice", care miscau pe ascultatori, îi faceau sa plânga sau sa râda de bucurie. Nu vreau sa neg importanta acestor emotii, mai ales când ele sunt reale si vin din interiorul inimii, nu doar din stratul superficial al psihicului nostru. Dar în biserica ortodoxa în care sunt membru, toate serviciile au un caracter sobru si linistit. Aceasta nu înseamna ca participantii sunt mai putin atinsi de ce se petrece acolo. Cred însa ca eliminând emotiile de suprafata, dam mai mult loc Duhului Sfânt sa lucreze în noi.

Sobrietatea si evitarea excesului ia uneori forme neasteptate. A fost o surpriza pentru mine când preotul mi-a sugerat ca pentru primul meu Post Mare sa adopt un regim mai putin stric decât al credinciosilor ortodocsi mai vechi. În entuziasmul meu as fi dorit sa tin postul în modul cel mai strict posibil, dar am vazut mai târziu întelepciunea din cuvintele preotului. În acelasi sens, parintii spirituali îi sfatuiesc pe cei care practica rugaciunea neîncetata sa se fereasca de excese si sa se opreasca din rugaciune daca devin prea exaltati si au impresia ca au viziuni. De asemenea, în istoria Bisericii au fost cazuri când anumite imnuri erau atât de frumoase sau de fermecatoare, încât produceau o stare de exaltare în participantii la slujbele religioase. Din aceasta cauza ele au fost retrase si înlocuite cu altele, care par a fi mai simple sau mai "seci".

 

Ascultarea

Fiecare ortodox trebuie sa aiba un parinte spiritual, care sa-l îndrume si sa-l sfatuiasca. De la aceasta regula nu sunt exclusi nici macar mitropolitii sau patriarhii. Este o recunoastere a neputintei noastre si a nevoii de a fi îndrumati de altii. Parintele spiritual are obligatia de a îndruma în dragoste, întelegere, si fara excese. Credinciosul are datoria de a se consulta cu acest parinte în toate chestiunile legate de viata lui spirituala.

În contrast cu aceasta ascultare, experienta mea este ca în cercurile neoprotestante exista acest mit al omului care biruieste prin propriile puteri, fara ajutorul altora (doar ajutorul invizibil al lui Dumnezeu). De la idea ca "nu am nevoie de preot între mine si Dumnezeu" se ajunge la o exaltare a individului, care este capabil sa înteleaga singur Scriptura si sa ia decizii de sine însusi, fara a fi supus altora.

 

Umilinta si tacerea

În gândirea ortodoxa…

• Nu trebuie sa vorbesc despre "biruintele mele spirituale"
• Nu trebuie sa câstig argumente prin stralucirea intelectului meu
• Nu caut sa ma impun ca "lider spiritual"

Rugaciunea cea mai iubita de ortodocsi, "Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mine de mine pacatosul" este o continua aducere aminte a starii mele de pacat, a neputintei de a ma corecta singur, a dependentei mele de mila lui Dumnezeu. Însasi cuvântul "mila" este preferat de ortodocsi celui de "har", pentru ca subliniaza mai bine absoluta dependenta de Dumnezeu, înaintea Caruia nu ma pot înfatisa cu nici un merit.

Aceasta chemare la umilinta si tacere este unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxa nu se angajeaza în campanii de evanghelizare pe stadioane sau la televizor. Evanghelizarea se bazeaza mai degraba pe lucrarea Duhului Sfânt prin contactul social dintre credinciosi si necredinciosi sau prin participarea necredinciosilor la slujbe. Eficacitatea evanghelizarii depinde în primul rând de prezenta Duhului Sfânt în Biserica si în viata credinciosilor, si mai putin de "tehnici", "campanii" sau "metode" de evanghelizare.

Daniel,

Cred ca am scris aici despre lucruri frumoase care încerc sa mi le însusesc si eu în viata, fara a fi ajuns înca acolo. Ma straduiesc însa, dupa cuvântul Domnului Iisus, care ne-a spus ca Împaratia Cerurilor se câstiga prin straduinta.

Cu dragoste,

Mihai