3-23-2000

Draga Daniel,

Articolul lui Horia-Roman Patapievici abordeaza una din problemele cu care
biserica a fost dintotdeauna confruntata: aceea a relatiei dintre biserica,
stat si societate. Preferintele lui înclina catre o solutie asemanatoare cu
aceea care s-a gasit în Vest. Legatura dintre stat si biserica îi apare
improprie autorului si el propune o reasezare a acestor relatii oarecum dupa
modelul occidental, care pare a functiona cu mare succes.

Reflectând asupra acestor idei, ma voi referi aici mai putin asupra
situatiilor concrete ale României si ale BOR, pe care, asa cum am mai scris,
nu le cunosc îndeajuns pentru a risca niste opinii. Dar doresc sa discut
într-un mod mai general aceste probleme.

Teza mea este aceea ca modelul occidental nu este în mod necesar cel mai bun
de urmat. Multi intelectuali descriu societatea si cultura occidentala
contemporana ca una post-crestina, în care credinta si religia au fost
alungate din sfera publica în sfera experientelor si convingerilor
individuale. Exista multe explicatii ale acestei evolutii, probabil toate
valabile, dar eu cred ca una dintre ele este abuzul ideii de toleranta.

În biblioteca mea personala am o carte scrisa de Josh McDowel si Bob
Hostetler, intitulata "Noua Toleranta - cum ameninta acest curent cultural
sa te distruga pe tine, copii tai si credinta ta". Cartea explica acest
fenomen în care toleranta a devenit un ideal suprem al societatii americane,
care niveleaza si distruge orice încercare de afirmare publica a unei
credinte, si mai ales a credintei crestine. Iata câteva exemple:

· Beverly Schnell este amendata 8000 de dolari pentru ca a pus în ziar un
anunt în care cauta un om de încredere, UN CRESTIN, sa o ajute sa-si
remodeleze casa.
· Shannon Berry, în clasa întâia, vorbeste unui prieten despre credinta ei
în Domnul Iisus.  Un profesor o aude, o cheama de o parte, si îi spune ca nu
are voie sa vorbeasca despre Iisus în scoala.
· În Selkirk, New York, un elev din clasa a treia este certat si i se
interzice sa-si mai aduca Biblia la scoala.
· Raymond Raines este surprins în pauza dintre clase aplecându-si capul în
rugaciune. Este chemat în biroul directorului scolii, care îl ameninta,
cerându-i sa înceteze aceasta practica.

Este cunoscut faptul ca în SUA rugaciunea este interzisa în scoli si ca
primariile nu au voie sa afiseze scene religioase de Craciun. Paradoxul este
ca toate aceste restrictii, pe care le credeam ca tin doar de epoca
comunismului, sunt de fapt aplicate în numele tolerantei.

Responsabila de aceasta situatie este în mare masura si extraordinara
farâmitare a confesiunilor crestine protestante. Într-adevar, exista un
proces, l-am putea numi "capcana diversitatii", care evolueaza astfel...

În prima faza, confesiunile religioase se sparg în nenumarate fragmente, o
spargere însotita de certuri, incriminari, acuzari sau chiar ura.

În a doua faza, oamenii constata ca singurul mod de a putea trai decent în
acest mediu este ca diferentele dogmatice sa fie trecute într-un plan
secundar. Convingerile profunde sunt traite la nivel individual, în timp ce
în mod public sunt acceptate doar cele mai comune valori: prietenia,
compasiunea, credinta ca exista o Fiinta suprema, etc. Manifestarea
individualista a credintei, care de acum începe sa se retraga din sfera
publica, este acceptabila pentru protestanti, care nu mai urmaresc idealul
unei Biserici unice, un ideal care a fost posibil sute de ani în istoria
crestinismului.

În a treia faza, toleranta devine un ideal suprem. Religia traditionala este

scoasa si mai mult din sfera publica si înlocuita cu idealuri umaniste, cu
privire la care exista mult mai putine dezbateri. În acelasi timp, credinta,
pentru ca este tolerata la indivizi dar condamnata ca manifestare publica,
devine irelevanta. Noile generatii nu mai aud despre Hristos de la profesor,
nu mai asista la celebrari publice ale credintei, nu mai aud clopote
duminica dimineata. Concluzia: cui îi mai pasa de religie? Adevarul devine
relativ si orice încercare de afirmare a unui adevar absolut este privita ca
o manifestare a intolerantei.

Fazele pe care le-am descris nu au contururi istorice precise dar sunt
convins ca se manifesta în realitate. Sa nu uitam ca în Preambulul la
Constitutia Americii se declara ca toti oamenii au fost daruiti cu drepturi
DE LA DUMNEZEU. Care politician mai face astfel de afirmatii în zilele
noastre? Ar fi stigmatizat ca un bigot. Mai poate oare Presedintele Statelor
Unite sa cheme natiunea la post si rugaciune, asa cum a facut-o Washington?

Cred ca domnul Patapievici este furat de admiratia lui pentru Occident, o
admiratie legitima a multor români, dar care vede doar succesele
civilizatiei si nu prabusirea spirituala. Preferintele lui sunt evidente.
Una dintre dovezi este dezamagirea lui pentru faptul ca BOR a protestant
împotriva bombardamentului Yugoslaviei, dezamagire care îmi pare ciudata,
mai ales acum când imoralitatea interventiei NATO apare mai clara decât
oricând.

Întrebarea mea este daca românii vor sa urmeze aceeasi traiectorie a
tolerantei si diversitatii care se va transforma curând în intoleranta fata
de crestinism si indiferenta fata de Hristos? Vrem sa învatam stiinta si
tehnologie din Vest, sau vrem sa importam si noi modelul societatii complet
secularizate?

Horia-Roman Patapievici se refera el însusi cu oarecare dispret la
"prejudecata superioritatii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte
traditii apostolice sau confesiuni crestine". În felul acesta, el se
pronunta exact în favoarea acelei tolerante a culturii occidentale, în care
recunoastem ca nu este nici o diferenta daca esti ortodox, catolic, luteran
sau baptist. Dar daca le accept pe toate ca egale, nu marturisesc prin
aceasta ca nici una dintre ele nu are valoare? Nu duce aceasta la totala
irelevanta a credintelor noastre? Dupa parerea mea de ortodox, un baptist
care CREDE în ADEVAR, asa cum îl cunoaste si îl predica biserica lui aduce o
mai buna marturie despre Hristos decât un ortodox care ar accepta premisele
domnului Patapievici.  Personal prefer pe unul care cauta sincer adevarul,
chiar daca face greseli, decât pe unul care declara ca adevarul este
relativ. Relativizarea adevarului are o singura consecinta, precisa,
inescapabila: omul devine masura tuturor lucrurilor. Nu mai exista adevar,
ci adevar pentru mine. Nu mai exista bine, ci bine pentru mine. Aceasta este
calea sigura a secularizarii societatii, a pierderii credintei si în ultima
instanta a înlocuirii lui Dumnezeu cu omul.  

Exista alternative la o astfel de evolutie. Alternativa este aceea de a
recunoaste PUBLIC faptul ca poporul român este un popor crestin prin
traditiile si matricea lui culturala. Asa cum împaratul Bizantului cerea
aprobarea Bisericii pentru anumite acte politice, conducatorii României ar
putea asculta si de Biserica, nu numai de birocratii de la Paris, Londra sau
Washington, care promoveaza  avortul si a homosexualitatea.

Eu doresc ca urmasii nostri sa poata auzi clopote duminica dimineata, sa
poata auzi programe crestine la televizor, sa poata învata Biblia în scoli.
Toate acestea vor fi cu grija pazite atât timp cât Biserica are o voce în
natiune. Dar când aceasta voce este sugrumata în numele diversitatii si
modernismului, tot ceea ce ne defineste în mod public drept crestini, atât
ca ortodocsi cât si ca neoprotestanti este în pericol de disparitie.

Stiu ca neoprotestantii sunt foarte suspiciosi atunci când se vorbeste de o
Biserica nationala. În primul rând, ei vad credinta ca fiind individuala,
având mai putin un aspect colectiv. În al doilea rând, în peisajul
protestant si neoprotestant, farâmitarea confesiunilor si autonomia
bisericilor locale nu lasa loc pentru o Biserica mare si cuprinzatoare. În
sfârsit, unii se tem de o restrângere a libertatilor sau chiar de o
persecutie directa. Dar, cred eu, militând pentru toleranta de tip american
care nu lasa loc manifestarii credintei crestine în arena publica, ei pun
neintentionat în miscare aceleasi mecanisme care au dus la completa
secularizare a societatii în Occident.

Cum vom gasi echilibrul între manifestarea publica a Bisericii Ortodoxe ca
influenta majora la nivel national si temerile celorlalte confesiuni? Nu
stiu, si ma bucur ca nu sunt eu chemat sa gasesc solutii. Dar cred ca o
solutie exista, în care poporul român sa ramâna în mod public sub semnul
crestinismului si în acelasi timp oricine sa fie liber sa-si practice
nestingherit credinta.

Înca o remarca privitoare la articolul lui Horia-Roman Patapievici. Unele
din afirmatiile lui privitoare la Biserica Ortodoxa sunt eronate. De
exemplu, el afirma în mod gresit ca idealul suprem al vietii crestine în
Ortodoxie este monahismul. Acesta este într-adevar un mod de viata si un
ideal a carei semnificatie s-a pierdut, din pacate, în protestantism. Dar
idealul ortodox nu este al monahismului, ci al ascezei. Monahismul este un
mod particular de a practica viata de asceza, care de altfel poate fi
practicata de orice ortodox.

Sunt încredintat ca acest mesaj va trezi multe reactii, pe care le astept sa
apara. Altfel, marturisesc faptul ca personal ma simt atras mai mult de
discutiile legate de teologia si viata crestina, si mai putin de cele care
au de-a face cu politica.


Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara