3-28-2000

Draga Daniel,

Nu pot decât sa fiu de acord cu tine ca istoria poate fi interpretata în
multe feluri si de multe ori o prezentam în asa fel încât sa slujeasca unui
mod particular de a vedea lucrurile. Citatul din Nicolae Iorga pe care l-ai
inclus exprima un adevar profund: în ultima instanta fiecare crede ce vrea.
Este bine totusi, ca în limitele noastre umane sa ne straduim a fi
credinciosi adevarului în dragoste.

Voi abandona pentru moment firul ultimului meu mesaj, în care am început sa
enumar ceea ce am considerat a fi prejudecati cu privire la istoria
Bisericii. Sper sa completez acel fir al discuitei într-un articol separat
pe care sa-l public pe site-ul Ortho-Logia. Dar, pentru ca ai fost mai
harnic decât mine, încerc acum sa te prind din urma si sa comentez unele
afirmatii din ultimul tau mesaj.

"Curvia Bisericii cu lumea" este o realitate trista, un pacat de la care
nici ortodocsii nu au fost complet imuni. Unul din episoadele cele mai
triste din istoria Bisericii a fost acela în care, sub ocupatie turceasca,
episcopii erau siliti sa "cumpere" scaunul patriarhal de la Constantinopol.
Turcii au profitat de acest aranjament pentru a destitui în mod frecvent pe
patriarhi. Din pacate, avem exemple de acest fel si în vremurile mai
recente. Între ortodocsi se dezbate si acum atitudinea de cedare a unor
biserici nationale fata de presiunile regimurilor comuniste. Dar acomodarea
la lume nu este un pacat exclusiv al ortodocsilor. În vremea lui Hitler,
majoritatea bisericii protestante din Germania a colaborat cu autoritatile
fasciste.

Iata acum alte comentarii la mesajul tau...

Dincolo de alegerea termenului de preot sau prezbiter, vreau sa afirm ca
preotia din Biserica Ortodoxa nu este o continuare a preotiei levitice.
Într-o astfel de ipostaza si-ar pierde legitimitatea. Ortodocsii însisi nu o
privesc astfel, ci ca pe o împlinire a învataturilor despre prezbiteri.

Cum Scriptura ne vorbeste putin despre prezbiteri, este legitim sa aflam mai
mult din istoria Bisericii. Aici ajungem la o diferenta de metoda,
protestantii preferând principiul Sola Scriptura, fiind mai putin înclinati
sa priveasca la traditii. Dar întrebarea mea este, daca vrem sa aflam mai
multe cu privire la prezbiteri, de ce sa nu învatam de la cei care au fost
mai aproape de apostoli decât noi? Este oare posibil ca aceiasi crestini din
primele veacuri, care au fost gata sa mearga la moarte pentru a nu-si
compromite credinta, sa distorsioneze continutul acestei importante slujiri
în biserica? Oare cei care au luptat cu credinciosie împotriva ereziilor,
pazind cu sfintenie învatatura cu privire la Sfânta Treime si Hristos s-au
lasat sa alunece asa usor într-o redefinire nebiblica a preotiei?

Preotii nu constituie o "clasa", functia de preot nefiind ereditara. Toata
învatatura ortodoxa, atât cea pe care am auzit-o în biserica mea, cât si cea
din scrierile ortodoxe afirma valabilitatea preotiei universale. Teologul
ortodox Evdokimov în cartea sa "Spiritual Stages" dedica un întreg capitol
acestui subiect al preotiei universale. El afirma ca nu exista deosebire
esentiala între un episcop si un credincios de rând, amândoi fiind preoti ai
lui Hristos. Deosebirile privesc doar rolurile în manifestarea exterioara a
trupului lui Hristos. Aceste "roluri" sunt importante si biblice.

As dori sa observ ca de fapt bisericile baptiste practica si ele "deosebirea
rolurilor" în biserica. Cina Domnului este servita de un pastor care este
hirotonisit. Botezul este facut de un pastor hirotonisit. Este adevarat ca
în cazuri extreme, un credincios de rând poate face unele dintre aceste
acte. Dar aceasta este valabil si în Biserica Ortodoxa, unde se prescrie ca
în cazuri extreme un credincios de rând poate aplica botezul.

Mi se pare ca aceasta distinctie între baptisti care ar aplica principiul
preotiei universale si ortodocsi care ar avea o "clasa" de preoti nu este
valabila în ultima instanta. Ortodocsii cred în preotia universala iar
baptistii au si ei pastori hirotonisiti. Poate diferenta este în
îmbracaminte sau în gradul mai mare de respect pe care ortodocsii îl confera
preotului lor. Acest respect este binevenit si scriptural, si îi permite
preotului sa manifeste mai multa autoritate morala. Personal as dori ca
pastorii (prezbiterii) baptisti sa se bucure de aceeasi cinstire în
comunitatea lor (si cu siguranta se bucura de cinstire în cele mai multe
cazuri).

În ce priveste cladirile bisericilor ortodoxe, as dori sa observ ca nu avem
de-a face cu o chestiune de dogma, ci cu o traditie care îmi pare
folositoare. În comunitatea unde locuiesc eu, exista mai multe biserici
ortodoxe care si-au început existenta ca "misiuni". Credinciosii se
întâlneau în diferite locuri, ca de exemplu într-o sala de conferinta a unui
hotel. Lipsa unei cladiri tipice nu este deci o piedica în manifestarea
credintei. Când grupul a crescut, s-a construit o biserica dupa tipicul
ortodox. Acest tipic este important, pentru ca ne identifica drept biserica
ortodoxa. Ciudatenia exterioara a bisericii este un îndemn pentru trecatori
de a cerceta cine suntem si ce credem, având deci si un rol evanghelizator.

De curând, preotul nostru ne-a spus ca toate locurile sunt sfinte, casa
noastra la fel ca si biserica noastra. Dar biserica, prin constructia si
aranjamentul interior ne aminteste ca trebuie sa ne apropiem cu teama si
respect de Dumnezeu. Aspectul bisericii creeaza un "spatiu" al existentei
noastre în care putem uita grijile lumii ca sa ne îndreptam inimile spre
Dumnezeu. Unul din aspectele care îmi plac în mod deosebit într-o biserica
ortodoxa este sentimentul de intimitate creat prin spatiul interior mai
restrâns si prin multitudinea ioanelor. Credinciosul sa simte astfel mai
aproape de realitatile ceresti, de sfinti si de îngeri. În contrast,
bisericile catolice îmi par mai mari si mai reci.

Legatura dintre biserica ortodoxa si sinagoga îmi pare destul de bine
dovedita. Pâna la anul 70 dupa Hristos, crestinismul era vazut doar ca o
secta a iudaismului si cei mai multi crestini erau evrei. Acestia se
întâlneau adesea în spatiul sinagogii si era natural ca ei sa preia anumite
elemente de acolo. De fapt, cred ca putem gasi o filiatie de la Templu (care
a preluat modelul ceresc aratat lui Moise pe munte) la sinagoga si de la
sinagoga la biserica crestina, în ciuda deosebirilor si a evolutiilor
exterioare.

Dupa cum probabil ai asteptat, nu pot fi de acord cu unul din ultimile
paragrafe ale mesajului tau:

        Inchinarea la icoane a marcat o treapta de decadere in viata de
inchinaciune. Pe linga relatia personala din Noul Testament, credinciosilor
li s-a recomandat sa aleaga o cale "ocolita" catre Dumnezeu, prin lucrarea
de mijlocire a "maicii Domnului" si a "sfintilor decedati."

Asa numita "cale ocolita" este o cale care tinteste catre Dumnezeu si nu una
care se abate în alta directie. Icoanele sunt importante tocmai pentru ca ne
vorbesc despre Dumnezeu. Sfintii si Teotokos sunt importanti tocmai pentru
ca ne îndreapta privirile catre energiile lui necreate, de care sunt
patrunsi.

A fost oare haina lui Hristos, de care s-a atins femeia cu scurgere de sânge
o "cale ocolita"? A fost oare pâinea si vinul de la Cina cea de Taina o
"cale ocolita"? A fost oare lutul pe care Domnul Iisus l-a pus pe ochii
orbului o "cale ocolita"? Este untdelemnul folosit de prezbiteri pentru
ungerea unui bolnav o "cale ocolita"?

Adevarul este ca Dumnezeu a hotarât sa se oglindeasca si sa se manifeste în
materie. Cine a privit materia trupului lui Hristos, l-a privit pe Dumnezeu.
Parul lui era parul lui Dumnezeu. Ochii lui erau ochii lui Dumnezeu. Mâinile
lui strapunse de sânge au fost mâinile lui Dumnezeu. Sângele Lui scurs la
cruce a fost sângele lui Dumnezeu. Când Maria a nascut pe Hristos, L-a
nascut pe Dumnezeu, de aceea este numita Teotokos, Nascatoare de Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care Biserica Ortodoxa a privit si priveste cu
suspiciune respingerea icoanelor. Credinciosul poate trai si fara icoane,
ele nu sunt esentiale în mântuirea lui. Dar respingerea icoanelor ne aduce
aproape de idea gnostica a separarii materiei de spirit, de conceptia dupa
care materia este rea si spiritul este bun. Idealul unei vieti crestine
manifestata exclusiv "în duh" este un ideal periculos atât din punct de
vedere practic, cât si dogmatic. Acest ideal înseamna retragerea Împaratiei
Cerurilor înauntrul nostru, în locul extinderii ei în exterior, în lumea
vizibila, în lumea simturilor, a materiei.

Este oare rugaciunea facuta Maicii Domnului (nu înteleg de ce în textul tau
aceste cuvinte apar în ghilimele) o "cale ocolita"? Când un credincios din
biserica pe care o conduci îti spune, "Frate pastor, te rog roaga-te pentru
mine" ai putea oare sa-l respingi sub pretextul ca aceasta este o cale
ocolita, si ca ar trebui sa se duca direct la Dumnezeu? Eu cred ca aceste
rugaciuni si mijlociri pe care le facem unii pentru altii sunt o expresie a
unitatii trupului lui Hristos, legat prin dragostea care vine de la
Dumnezeu. Oare sfintii din ceruri sunt de acum absolut indiferenti la
necazurile si problemele noastre? Cei care au trecut la Domnul au devenit
oare nepasatori? Sau are Hristos doua trupuri, unul în cer si altul pe
pamânt?

Daca icoana este o "ocolire" si nu o poarta catre Dumnezeu, ce se poate
spune despre cântarile din biserici? De ce ne apropiem de Dumnezeu prin
cântare si nu doar "în duh si adevar"? Sunt oare cuvintele unei predici o
piedica sau o poarta catre Dumnezeu? De ce cuvintele predicii ar fi o cale
directa, în timp ce icoana ar fi o cale indirecta? Pentru mine icoana lui
Rubliov intitulata "Sfânta Treime" a însemnat mai mult îndemn si mai multa
teologie decât multe predici, atât baptiste cât si ortodoxe.

Da-mi voie sa-mi exprim acum aprecierea pentru ultimul paragraf al mesajului
tau, paragraf cere exprima aproape perfect si opiniile si atitudinea mea:

Asa cum am mai spus, acest dialog nu are menirea sa "rezolve" diferentele,
ci doar sa le explice frateste si fara patima orgolioasa a celui care crede
intotdeauna ca are dreptate si ca oricine nu-i impartaseste parerile va
merge, negresit , in iad. Nadejdea mea este ca prin lecturarea acestor
materiale de dialog, vom ajunge sa ne respectam mai mult punctele de vedere.


Te asigur nu numai de dragostea mea ci si de respectul pe care ti-l port
atât tie cât si multor alti frati baptisti.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara