Problema icoanelor

De ce ortodocşii s-au omorât din cauza icoanelor.
de Bradley Nassif
 

In zilele noastre, pentru mulţi vestici, închinarea la icoane, mai ales practica sărutării icoanelor, pare ciudată. Mai mult chiar, noi nu putem înţelege, de ce în perioada Evului Mediu timpuriu, timp de mai mult de o sută de ani, certurile violente din cauza picturilor cu Isus, au cauzat una dintre cele mai mari schimbări politice, culturale, religioase din istoria creştină.

Ce anume referitor la aceste icoane a creat atâta vânzoleală şi ce anume reprezintă ele pentru biserica ortodoxă? 

Prin anii 700, icoanele erau o caracteristică comună a vieţii spirituale ortodoxe în Imperiul Bizantin. Era şi timpul să izbucnească o mişcare împotriva icoanelor. Iconolasmul (mişcarea de „distrugere a icoanelor”) a început chiar din interiorul bisericii. Câţiva episcopi iconolaşti din Asia Mică (Turcia modernă) aveau încredinţarea că Biblia, în mod special Exodul 20:4, interzicea asemenea imagini:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti;”

Împăratul bizantin Leo al III lea (a condus între 717 - 741), fiind convins de acest argument, a încercat la început sa-i convingă pe supuşii săi să abandoneze icoanele. O manifestare dramatică a naturii dezlănţuite a întărit această campanie a sa: un vulcan subacvatic a avut erupţii violente în Marea Egee, valuri mareice au invadat ţărmul, iar un nor de cenuşă vulcanică a întunecat cerul. Întreg oraşul Constantinopol a fost zguduit. Leo a interpretat aceste manifestări ca fiind un semn din ceruri: imperiul se afla în faţa unui pericol iminent de a infrunta mânia divină. Aşa că a început să predice o serie de predici împotriva folosirii icoanelor.

În anul 726 (sau 731; nu se cunoaşte sigur data), Leo a mărit această campanie. El a ordonat soldaţilor săi să meargă la poarta palatului, numită Chalke şi să distrugă icoana lui Hristos care era pictată pe arcada intrării. Atunci când soldaţii au început să distrugă fresca, un grup de femei mai în vârstă au lovit scara de sub picioarele soldaţilor. Incidentul a iscat revolte, iar câteva femei au devenit primii martiri ale iconolasmului.

Cel mai mare impotrivitor al icoanelor din secolele VIII şi IX a fost ilustrul Constantin V.Constantin, fiul şi succesorul Impăratului Leo, persoana care a dezvoltat cele mai multe argumente împotriva icoanelor.

În anul 754 el a convocat Consiliul de la Hieria, la care au luat parte 338 de episcopi adunaţi din toate parţile imperiului, consiliu care a condamnat producerea şi venerarea icoanelor. Cărţile fuseseră totuşi aranjate: Constantin îi convocase doar pe episcopii care sprijineau poziţia sa. Totuşi, episcopii au declarat adunarea lor „Cel de-al VII lea Consiliu Ecumenic.”

După consiliu, un război la scară mare a fost pornit împotriva susţinătorilor icoanelor. Călugării, cei mai aprinşi apărători ai icoanelor, au simţit cel mai puternic această persecuţie aprigă. Mii dintre ei au fost exilaţi, torturaţi sau martirizaţi. În anul 766, Constantin a făcut o paradă pe hipodrom, cu un grup de călugări care se ţineau de mână cu surorile călugăriţe (o imagine scandaloasă). Între 762 şi 775, nenumăraţi creştini au avut mult de suferit, această perioadă devenind cunoscută sub numele de „decada sângelui.”

În cele din urmă, curentul s-a intors. În anul 787, Împărăteasa Irena (care a domnit între 780 - 802), susţinătoare înfocată a venerării icoanelor, a convocat ceea ce a fost numit mai târziu „Adevăratul Consiliu Ecumenic al VII lea”. La acest consiliu s-a decretat că icoanele, deşi nu pot constitui obiectul închinării(nu este bine să te închini la icoane), totuşi, acestea pot fi onorate.

Un nou atac la adresa icoanelor a fost adus de către armeanul Leo al V lea în anul 815, continuând până în anul 843, când icoanele au fost reabilitate din nou, odată pentru totdeauna de către Impărăteasa Teodora, în prima sâmbătă a Let-ului, zi care mai este sărbătorită în fiecare an la Sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei.

Dumnezeu nu poate fi pictat
Iconolaştii se opuneau vehement icoanelor din trei motive de bază.

1. Icoanele sunt idoli. Împăratul Constantin al V lea argumenta, „în esenţă nu este deosebire între icoana lui Hristos şi Hristos însuşi,” deci, „[O icoană] este identică în esenţă cu ceea ce portretizează.” Odată ce este evident că o icoană nu poate fi Hristos însuşi în carne, cu siguranţă că trebuie să fie o imagine falsă – un idol.
   
    

Euharistul, iconolaştii argumentau în continuare, era singura imagine a lui Hristos, din moment ce este singurul mijloc care conţine prezenţa reală a lui Hristos. „Pâinea pe care o primim,” susţinea Constantin, „este o icoană a trupului Său.”

 

Totuşi, după cum susţineau iconodulii (adepţi ai cultului icoanelor), întruparea lui Hristos, nu a schimbat modul în care textul din Exodul 20:4 se aplică în cazul icoanelor? Iconolaştii declarau „Nu!” Porunca împotriva oricărui chip cioplit era valabilă atât pentru evrei, cât şi pentru creştini. Mai mult de atât, nu ar fi trebuit să existe nici o portretizare a Mariei, a sfinţilor sau a îngerilor. După cum stabilea Consiliul din 754, „o dată ce cea dintâi [o icoană a lui Hristos] a fost desfiinţată, nu mai este nevoie nici de cea de pe urmă.” 

2. Icoanele nu au suport în tradiţia bisericească. Iconoclaştii îşi bazau argumentele cu referinţe la scrierile părinţilor bisericii, cum ar fi Origen, Eusebius şi Epiphanius de Salamis.

3. Icoanele contrazic învăţătura bisericii referitoare la Hristos. Începând cu definiţia lui Chalcedon (451), iconoclaştii susţineau că natura divină a lui Hristos nu poate fi „circumscrisă” (capturată, limitată) într-un portret. Este imposibil să portretizezi  adevărata divinitate într-o icoană. Şi să afirmi totuşi că icoanele portretizează doar umanitatea lui Hristos, înseamnă să cazi în altă erezie – credinţa că ambele naturi ale lui Hristos (umană şi divină), nu erau unite întradevăr, ci juxtapuse.

Cuvântul a devenit „icoană”
Trei teologi iconoduli de seamă au unit opiniile ortodoxe referitoare la icoane: Ioan din Damasc (aprox. 655-749), Teodor de Studio (759-826) şi Nicephorus de Constantinopol (758-828). Răspunsul lor în trei părţi era după cum urmează.

1. Icoanele nu sunt idoli. Iconodulii defineau icoana în mod diferit decât oponenţii lor. Este o diferenţă vitală între o imagine şi protoripul său, explica Ioan de Damasc: „O imagine este o asemănare, un model, sau reprezentarea a ceva anume, arătând în ea însăşi ceea ce simbolizează. O imagine nu este niciodată ca prototipul ei în întregime. Pentru că o imagine este un lucru, iar lucrul reprezentat este altul.”
   
   Icoanele nu sunt în primul rînd portrete istorice, ci spirituale. O icoană a învierii, în care Adam şi Eva sunt scoşi din mormânt, nu are drept scop descrierea fizică exactă a lui Adam şi a Evei. În schimb, icoana încearcă să comunice adevăruri spirituale şi teologice  despre înviere: fiecare dintre noi păcătoşii, la fel ca şi Adam şi Eva, împărtăşim victoria lui Hristos asupra morţii.
   
   Există deci o diferenţă între o icoană şi pâinea şi vinul Euharistiei, argumentau iconodulii: Euharistia nu este o imagine, ci prezenţa reală a lui Hristos. O icoană este mai mult ca Biblia. O Biblie nu este „identică în esenţă” cu Cuvântul care a trăit printre noi, Isus Hristos, totuşi Biblia ne transmite harul lui Hristos atunci când o citim.
   
   Mai mult decât atât, cel de al VII lea Consiliu Ecumenic, declara că porunca ce interzice idolatria era destinată să interzică israeliţilor să se închine la dumnezeii falşi ai popoarelor pe care urmau să le cucerească. Mai multe texte biblice ne sugerează folosirea limitată a imaginilor (Exodul 25:18, 20; 36:8, 35; 1 Împăraţi 6:28-29). Icoanele creştine nu reprezintă dumnezei păgâni; ele sunt mai degraba imagini care atrag mintea şi inima celui care se închină înspre singurul Dumnezeu adevărat care s-a revelat în Isus Hristos.

2. Tradiţia sprijină icoanele.Iconodulii îi citează pe părinţii bisericii Athanasius, Basil, şi John Chrysostom, care susţineau folosirea icoanelor. Mai mult de atât, venerarea icoanelor a făcut parte timp îndelungat din practica marii majorităţi a bisericilor străvechi (străbune), niciunul dintre cele şase consilii ecumenice neridicând întrebări referitoare la acest lucru.
   
    
3. Icoanele afirmă învăţătura lui Hristos. Folosind texte ca: Ioan 1:14; Filipeni 2:5-11; 2 Corinteni 4:4 şi altele, iconodulii argumentau că prin întrupare, Dumnezeu s-a identificat în întregime cu toată ordinea creată. Mantuirea prin Hristos se extinde atât asupra părţii „spirituale,” cât şi asupra părţii „fizice” a creaţiei. Dacă Hristos nu a avut un trup uman real, atunci El nu s-a identificat în întregime cu ordinea creată. A nega o icoană însemna sa renegi întruparea, o erezie!
   
   Asemenea oponenţilor lor, iconodulii şi-au tras propriile concluzii din „Chalcedon Definition”. Icoanele sunt mărturii nu doar ale întrupării dar şi ale doctrinelor  umanităţii zeificate şi a viitoarei transformări a cosmosului.      

Cinste şi închinare.
Căt despre rolul icoanelor în închinare, al şaptelea Consiliu Ecumenic a stabilit o diferenţă majoră între venerare şi închinare: „Noi declarăm că icoanelor li se poate acorda veneraţia de onoare (proskune-sis), şi nu închinarea adevărată (latreia) a credinţei noastre, care este datorată exclusiv divinităţii.”

Latreia înseamnă „închinare absolută”, deci este rezervată a fi adusă exclusiv lui Dumnezeu. Proskunesis se referă la actul fizic al închinării (plecăciunii) şi înseamnă „onoare relativă”, oferită sfinţilor vrednici de onoare. Deci actul fizic al plecăciunii în faţa unei icoane, urmată de sărutarea acesteia, nu este în sine un act de idolatrie, ci un mod justificat, cultural de exprimare a respectului.

În acest mod, la al şaptelea Consiliu Ecumenic a fost stabilit că: „Onoarea adusă icoanelor este adresată prototipului ei”. Atunci când creştinul se pleacă în faţa icoanei Mariei sau a sfinţilor, onoarea se transferă persoanelor reprezentate de icoane. În schimb, în faţa icoanei lui Hristos, creştinul poate exprima nu doar venerare, ci şi închinare absolută. Pentru că cel reprezentat de icoană este nimeni altul decât Dumnezeu care s-a întrupat.

Ioan din Damasc, a sintetizat cel mai bine toate acestea, astfel: „În timpurile trecute, Dumnezeu, care nu are formă sau trup, nu putea fi portretizat. Dar acum, când Dumnezeu a fost văzut în trup printre oameni, îmi creez o imagine a lui Dumnezeu. Nu mă închin la materie; mă închin Celui ce a creat materia, care a devenit materie pentru binele meu.”

O frescă dintr-o mănăstire greacă portretizează suferinţa ortodocşilor de-a lungul secolelor. Din 726 până în 843, în jur de 100.000 de creştini au suferitîn trup, fiind răniţi, sau chiar au murit datorită controversei icoanelor.

Adevăratul Isus?

În Evul Mijlociu, mulţi ortodocşi credeau că această raclă conţinea una dintre cele trei imagini ale lui Isus, păstrate în mod miraculos. Legenda spune că Împăratul Agabar al Edessei a trimis emisari la Isus, pentru a-L invita sa-l viziteze. Isus ştiind că se apropie crucificarea Sa, nu a acceptat invitaţia. În schimb, şi-a imprimat în mod miraculos faţa Sa pe un veşmânt, pentru a-l trimite regelui – creând astfel prima icoană, respectiv modelul pentru toate celelalte icoane ale lui Isus

.

Bradley Nassif este director al programelor academice la „Fuller Theological Seminary”, din California de Sud şi editor al Noii Perspective asupra Teologiei Istorice (Eerdmans, 1996). De asemenea este şi consilier editorial la „Istoria Creştină.”